Nicăieri nu găsim mai bine şi mai deplin descoperit adevăratul sens al postirii şi al Postului Mare decât în zilele împărtăşaniei de seară — nu numai sensul Postului ci şi al Bisericii şi al vieţii creştine în totalitatea ei. în Hristos, toată viaţa, tot timpul, istoria. Cosmosul însuşi s-au transformat în aşteptare, pregătire, nădejde, înălţare. Hristos a venit; împărăţia va veni! În „lumea aceasta” putem numai să anticipăm slava şi bucuria împărăţiei. Ca şi Biserica, noi părăsim lumea aceasta în duh şi ne întâlnim la masa Domnului, unde în taina inimii noastre contemplăm lumina şi strălucirea Sa necreată.

Această pregustare ne este dăruită totuşi pentru ca să dorim şi să iubim împărăţia şi, mai mult, pentru o comuniune harică desăvârşită cu Dumnezeu în „ziua cea fără de seară” ce va să vină. Iar de fiecare dată când, anticipat, am gustat „pacea şi bucuria împărăţiei” ne întoarcem în această lume şi ne regăsim din nou pe un drum lung, îngust şi dificil. De la praznic ne întoarcem la viaţa postului— la pregătire şi aşteptare. Aşteptăm seara acestei lumi care ne va face părtaşi la „bucuria strălucirii sfintei slave a lui Dumnezeu”, la începutul care nu va avea sfârşit.

(Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 58-59)