Când Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind şi venind careva să-mi demonstreze cu argumente irezistibile că nu Hristos e adevărul ci altceva, eu voi rămâne cu Hristos şi mă voi despărţi de adevăr, el a dat expresie unei stări de spirit opusă celei căreia, vremelnic, a căzut pradă mica turmă a lui Hristos. În prezenţa valurilor vieţii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanşe, zgomote şi furii, creştinul e dator să-l aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de năprasnic, de incontestabil – pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos). Să se încreadă în Cel nevăzut, să nu se supună cerinţelor semeţe şi spaimelor negre făurite de o regie abilă dar în fapt superficială, aparentă, care-i funcţie de durată, adică val care ca valul trece. Tărăboiul desigur e mare şi realitatea se arată a fi devenit numai ostilitate şi vuiet, hău şi năvală, porţile s-ar zice că au fost ferecate, ieşire nu mai încape, ajutor nu mai are de unde şi pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile: da, valurile pot acoperi în orice clipă mica, neputincioasă navă a vieţii omeneşti.

A spune totuşi: nu, a repeta cuvântul lui Neptun către valurile dezlănţuite: nu, nu, nu, a considera drept maya (cum zic hinduşii) – adică iluzie, amăgire, scenografie – tot decorul acela ce se străduieşte a transmite impresia de ineluctabilitate şi iremediabil, iată arta de a fi creştin: încrederea în Hristos chiar şi la ananghie, nu numai în zilele vieţii de şart, când cerul e senin ori uşor posomorât, când zgomotul de fond al realităţii nu s-a prefăcut în urgie sonoră iar stihiile nu au prins a rânji şi a se urni asupră-ne ca pădurea de la Birnam împotriva nefericitului rege Macbeth.

(Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 105-106)