Încă o abatere de la semnificația icoanei ortodoxe la care trebuie să ne referim, tabloul pictural religios, care s-a impus în Apus și pe care îl folosesc Romano-catolicii și alții. Odată cu schimbarea credinței și obiceiurilor Bisericii pe care le-au acceptat romano-catolicii, una din consecințe a fost și schimbarea iconografiei ortodoxe și adoptarea tabloului religios. Tabloul religios este satisfăcător în cazul unei exprimări sentimentale pur omenești. Reprezentarea persoanelor și a faptelor Vechiului și Noului Testament, cu trupuri omenești cărnoase și frumoase printre frumuseți naturale ideale, reprezentate artistic, nu încearcă să avanseze la exprimarea transfigurării și schimbării pe care le-a adus omului și întregii făpturi venirea Dumnezeu-Omului și harul Preasfântului Duh.

Tabloul religios îl ține pe om legat de cele pământești, de cele vremelnice și trecătoare, îl lasă nemântuit, cu gustul unei satisfacții momentane pe care o dobândește de la o realizare artistică omenească. Nu îl ajută și nu îl conduce la adevărul că prin întruparea Domnului toate s-au amestecat fără confuzie, cele omenești și cele dumnezeiești au devenit una. Că lumina cea adevărată, viața veșnică, Raiul pierdut sunt realități pe care cel care vrea le poate trăi zilnic. Astfel încât legăturile sufocante ale vieții prezente au fost zdrobite prin Învierea Mântuitorului. Căci viața nouă a sărit din mormântul gol al lui Hristos, Care este mângâierea, odihna și nădejdea cea nemincinoasă a oamenilor.

Icoana ortodoxă exprimă și propovăduiește că Dumnezeu-Omul este faptul central al istoriei omenești, Care îi dă sens și conținut. De aceea toate mijloacele în icoană apar transfigurate, pline de frumusețe cerească și frumusețe, liberă de greutatea materială, în întregime duhovnicești și sfințite, cum se potrivește noii creații, pe care a creat-o Domnul prin venirea Lui pe pământ. „Icoana nu este o simplă operă de artă sau un tablou religios, ci un vas sfânt liturgic și inalienabil, care îl sfințește pe om și care îl duce la o relație imediată cu harul și ipostasul Sfântului reprezentat în icoană” (Arhim. Vasile, Comentariu teologic, p. 12). Și într-un cuvânt între tabloul religios și icoana ortodoxă se întâmplă același lucru pe care îl spune Domnul către sfântul Nicodim, ucenicul nocturn: „Ce este născut  din trup trup este, și ce este născut din Duh duh este” (In. 3, 6).

„În acest mod Îl propovăduim pe Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, împreună cu sfinții Lui, prin faptul că-i cinstim cu omilii, cu cuvinte scrise, cu cugete, cu dumnezeiești Liturghii, cu Biserici, cu icoane. Dar ne închinăm și cinstim pe Hristos ca Dumnezeu și Stăpân, în timp ce pe Sfinții Lui, fiindcă avem același Stăpân, îi cinstim ca pe niște adevărați slujitori ai Lui și le acordăm o închinare mai mică.

Aceasta este credința Apostolilor, aceasta este credința Sfinților Părinți, aceasta este credința ortodocșilor, aceasta este credința care a întărit lumea” (Sinodiconul Ortodoxiei, Triod, Duminica Ortodoxiei).

În Biserica Ortodoxă prin Sfânta Tradiție a Sfinților Părinți purtători de Dumnezeu pe care îi călăuzește suflarea Duhului Sfânt, toate sunt aduse ca o doxologie către Dumnezeu. Cuvântul omenesc, poezia, psalmodia, gândurile, pietrele și lutul cu care se construiesc Bisericile, culorile și schițele după care se fac sfintele icoane, lemnele și marmura, toate sunt folosite ca să constituie o doxologie armonioasă și o neîncetată mulțumire a omului către Plăsmuitorul și Creatorul Lui pentru mântuirea pe care i-a dăruit-o din iubire de oameni prin Întruparea Lui și întemeirea Bisericii Lui. 

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)