Este bine știut că perioada Triodului din cadrul cultului Bisericii cuprinde o sută de zile. Nu este doar perioada Postului Mare, ci și perioada Învierii. Până astăzi, în biserica de limbă greacă cele o sută de zile sunt împărțite în mod egal: cincizeci pentru Triodul întristării, care cuprinde perioada Postului Mare până la Înviere și cincizeci ale Triodului Bucuriei, care cuprinde perioada Învierii până la Cincizecime, perioadă care la noi se numește Penticostar.

Denumirea grecească pune mai bine în evidență echilibrul rânduit de Tradiția Bisericii între post/ajunare și dezlegare/bucurie, în fapt între Cruce și Înviere. Nici mai mult post, nici mai multă dezlegare. Nici mai puțină bucurie, nici mai puțină întristare. Și, deși ele sunt trăite separat ca perioadă liturgică, în asumarea lor teologică/duhovnicească sunt foarte implicate una în cealaltă, interdependente și chiar concomitente. Nu putem posti sau ajuna, pocăi sau nevoi dacă nu plecăm de la realitatea Învierii lui Hristos, după cum nici nu putem trăi bucuria Învierii dacă pierdem dimensiunea înfrânării, a vieții de creștin. Mai degrabă, toată nevoința în Ortodoxie este invers decât o înțelegem în mod obișnuit. Întâi ne întâlnim cu Hristos cel Înviat în realitatea concretă a vieții, întâlnire care ne copleșește și apoi facem experiența pocăinței și a nevoinței, nu invers. Practica ascetică a Ortodoxiei nu este pentru a atrage compensatoriu iubirea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă este practica prin care dorim cu tot sufletul să facem loc lui Hristos cel Înviat în carnea și sângele nostru, în tot ceea ce suntem. Altfel spus, Învierea este însăși constituția noastră ontologică. Este ADN-ul teologic/dumnezeiesc al omenirii învelit în lutul neputințelor, dar care irupe și inundă ființa toată, atunci când pocăința fisurează crusta acumulărilor nedrepte din noi. În același timp, Învierea este presiunea calitativă dinafara noastră: o invitație continuă la Praznicul Bucuriei Vieții la care asistăm continuu în mediul natural în care am fost aduși de Creatorul nostru.

Așadar, Învierea este miezul și însăși constituția Viului Vieții pe care le descoperim prin cheia Pocăinței, iar pocăința este mijlocul prin care „ucidem” în noi și prin noi în întreaga creație, duhul întunericului cu toate fiicele lui, pentru a lăsa Învierea să celebreze prin toți și prin toate Praznicul Vieții, la care am fost chemați de Bunul Dumnezeu să fim martori direct-implicați. Este și motivul pentru care în aceste cincizeci de zile ale Învierii, care nu sunt altceva decât șapte săptămâni Luminate, toate duminicile au ținută de Praznic, tocmai pentru a ne intra în reflex ca fiecare duminică de peste an să o celebrăm ca Praznic al Învierii. Apoi, începând de la Ziua Învierii – centrul de Foc al Triodului Bucuriei, al Triodului întreg, și al întregului an bisericesc –, toate duminicile Triodului/Penticostarului stau în oglindă cu cele ale Postului Mare, fiind în descoperire reciprocă unele cu altele.

Astfel, intuitiv-teologic găsim că Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, este în oglindă cu Duminica Sinodului Întâi Ecumenic, a șaptea după Paști, ambele statornicind Adevărul ca temelie a credinței; Duminica Sfântului Grigorie Palama sau a energiilor necreate, a doua din Post este în oglindă cu Duminica vindecării orbului din naștere de după Paști, o aplicare practică a lucrării energiilor necreate la porunca lui Hristos, căci orbul din naștere prin lumina necreată ajunge la vederea luminii fizice; Duminica Sfintei Cruci este în paralel cu Duminica samarinencei, căci Hristos, în convorbire cu femeia în ceasul al șaselea, ceasul răstignirii, ne arată că prin lucrarea Sa este în căutare de mireasă mistică, cu care se va cununa pe Cruce în chiar ceasul al șaselea, ceasul al răstignirii; Duminica lui Ioan Scărarul este în paralel cu Duminica vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, două scări ale ridicării: din neputințele trupești și din patimile sufletești; Duminica Mariei Egipteanca este în oglindă cu Duminica femeilor mironosițe, evidențiind deopotrivă apostolia uimitoare și plină de curaj a femeilor în relația cu Hristos: uimitoare și pentru Zosima și pentru apostoli; sâmbăta/Duminica învierii lui Lazăr/Intrării în Ierusalim (un singur praznic în două zile) este în oglindă cu duminica Tomei, Hristos intrând prin ușile încuiate la ucenicii ascunși tot așa cum a ieșit din mormânt, să-l încredințeze pe Toma cel îndoielnic, tot așa cum atunci când l-a ridicat pe Lazăr din mormânt a vrut să-i încredințeze pe ucenici și pe iudei că El este „Învierea și Viața” (Ioan, 11 25) care stăpânește peste moarte, ceea ce, în consecință, vor și zice pruncii la Intrarea Sa în Ierusalim: „Osana, Fiul lui David binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului” (Matei 21, 9); iar Duminica Învierii este în Oglindă cu Duminica Cincizecimii: Hristos Înviat rămâne cu noi prin Duhul Sfânt, iar împărtășirea de Duhul Sfânt este împărtășirea de Hristos cel Înviat (Ioan 15, 26).

Toată această corespondență nu este simplă speculație, ci pune în vedere împletirea organică dintre Cruce și Înviere, dintre nevoință și bucurie, împletire absolut necesară pentru normalizarea și optimizarea dumnezeiască a vieții noastre omenești. În condițiile căderii în care am ajuns, în care persistăm și la care contribuim, este esențial să nu pierdem din vedere: că primim o viață înviată, dumnezeiască, dar pe care o trăim în condiții de iad; că trăim o viață care are izvorul în Dumnezeu, dar care este amestecată cu veninul șarpelui din moștenirea strămoșilor; că, în definitiv, Învierea este o lucrare serioasă, care cere implicare și asumare, care nu izbutește decât prin durerile răstignirii din Iubire.

Dacă Triodul întristării în marea Ajunare a Postului Mare, toți mirenii eram chemați să facem experiența mistică monahală a vieții de creștin, în tot realismul ei ascetic, în Triodul Bucuriei, călugării toți sunt chemați să facă experiența mistică a „Bucuriei Căsătoriei”, a unirii mistice cu Hristos. Triodul Bucuriei este invitația la Nunta Mistică. Este trăirea în intimitate cu Hristos Cel prezent personal cu noi aievea. O experiență pe cât de reală, pe atât de provocatoare. Pe cât de intimă, pe atât de înfricoșătoare. Pe cât de copleșitoare, pe atât de ignorată. Este atât de vizibil acest contrast vinovat încât este imposibil să nu ne întrebăm retoric: mai arătăm noi, creștinii, ca fii ai Învierii, de vreme ce lipsim de la întâlnirea cu El? Mai credem în prezența reală a lui Hristos în noi, câtă vreme nu stăm în Liturghie cincizeci de zile ale Învierii și nici măcar Săptămâna Luminată toată, singura Cale de Întâlnire cu Hristos cel Înviat? Nu-i doar o teorie goală și lamentație liturgică invitația pascală la Nunta cu Hristos „Cel ce iese din mormânt ca un Mire din iatacul de nuntă”, cât timp nu purtăm în noi Dorul miresei de a face nuntă cu Mirele său? Să fi devenit, oare, postul, o simplă dietă alimentară (mai nou, terapie fizică), iar Praznicul Învierii și toată perioada de cincizeci de zile, doar simple zile festive, zile libere naționale și pretexte culinare?

Rațiunea teologică a Triodului Bucuriei este musai să fie reamintită pentru a scăpa de amnezii vinovate. Hristos Înviat este în căutare continuă de mireasă cu care să facă Nuntă de Taină, Nuntă mistică, Nuntă de Iubire mai tare ca moartea. El este în stare de orice ca să câștige dragostea miresei sale: dragostea și atracția noastră. Și ca să o dovedească, moare în fiecare zi, ca doar, doar, ne-ar îndupleca. Moare real ca să ne ierte de vina de a-I fi refuzat o așa de mare Iubire. Moare liturgic, deci real, ca să se cunune cu noi, ca să intre în intimitatea noastră, ca să facem schimb de vieți: a noastră, plină de venin, la El, a Lui, plină de har, la noi. În acest mod își curăță și își pregătește El mireasa pentru Nunta cu ea, începând de acum și de aici, pentru veci de veci. Noi venim la întâlnire cu El? Noi vrem să facem nuntă cu El? Lucru cert este că nu se poate face Nuntă în absență, nici doar în minte, nici doar în sentiment, nici comasată, nici amânată, nici compensată. Cu Hristos, Nunta este totală: trup și suflet, în prezență deplină, implicată, responsabilă, pline de toată atenția.

După ce a curățat și a luminat iadul timp de trei zile, Hristos ridicat cu trupul plin de slavă din mormânt a petrecut patruzeci de zile cu ucenicii pe pământ. Aceste zile sunt întocmai și pentru noi. Ele sunt proba Învierii pe pământ. Cine ratează această probă ratează și veșnicia. Este proba Prezenței cu Hristos în Liturghia pe care El ne-o slujește ca să ne educe cum să devenim fii ai Învierii, fii ai unei Vieți care nu se va sfârși și care își are toată consistența doar în relația cu El. Petrecând cu ucenicii le-a tâlcuit Scripturile și le-a frânt Pâinea; a pescuit și a mâncat cu ei ritualic într-o liturghisire neîntreruptă, semn că după Înviere suntem chemați la o întâlnire reală și totală cu Hristos cel Înviat, de nimeni și de nimic reținut să fie prezent cu noi, singura piedică fiind ne vrerea noastră. De aceea, cele patruzeci/cincizeci de zile ale Triodului Bucuriei sunt rânduite de Părinții Bisericii a fi petrecute în Liturghie continuă, zi de zi, formă a actualizării zilelor petrecute de Hristos cu ucenicii lui. Atunci, cum am ajuns să reducem cele patruzeci de zile la șapte, doar la Săptămâna Luminată; pe cele șapte la doar trei zile ale Învierii; alții pe cele trei la (vai) una singură și alții pe cea una la câteva minute în miez de noapte, pentru un meschin spectacol al luminii? Și iarăși retoric: De ce am face patruzeci de Liturghii pentru sărindare, dar nu am face patruzeci de Liturghii pentru Întâlnirea cu Hristos cel înviat? Cum am ajuns să fim motivați mai mult de un interes decât de o Prezență? Măcar de am face să coincidă sărindarele cu perioada Triodului Bucuriei. Ar putea fi un bun început!

Cele patruzeci/cincizeci de zile ale Triodului Bucuriei reprezintă a doua fază a Învierii, după ce prima fază a avut loc în iad, acolo unde erau ținuți din veac toți cei ce-L așteptau pe Hristos. Este dovedirea Învierii pe pământ, cu oamenii, singurii ce pot deveni soli și martori ai ei și fără de care însăși faptul Învierii ar cădea în derizoriu. La patruzeci de zile avem Înălțarea, cea de-a treia etapă a Învierii prin care Hristos extinde Praznicul Vieții la tot cosmosul, la toată realitatea creată, văzută și nevăzută, ca toți să fim uniți într-o singură Realitate străbătuți de același Hristos mort și Înviat, Creatorul și Restauratorul cosmosului întreg. La Cincizecime, însă, avem restituirea Învierii în creație prin venirea Duhului Sfânt întru care ne unim deplin cu Hristos. Este o întreită serbare praznicală la care ne invită Triodul Bucuriei pe toți și pe toate, ca să învățăm cum să celebrăm Praznicul Vieții în care am fost aduși de Bunătatea Creatorului nostru.