Nimic nu are atâta putere înaintea Domnului ca iertarea aporapelui, pentru că ea înseamnă urmarea uneia dintre lucrările cele mai apropiate de noi ale milostivirii lui Dumnezeu, şi nimic nu ne ispiteşte atât de tare ca mânia şi dorinţa de a ne răzbuna cu vorbe, iar uneori chiar şi cu vorbe pline de aprindere. De ce oare nu iertăm întotdeauna, ci în cele mai multe cazuri ne lăsăm pradă izbucnirilor de mânie, supărare şi nemulţumire? Cred că din pricina faptului că nu luăm aminte la preţul iertării. Ne scapă din vedere ceea ce câştigăm prin iertare, în vreme ce paguba adusă de jignire ni se pare peste măsură de evidentă. Din inima iubitoare de sine iese gândul: “de ce să iert?” şi nu iertăm. S-ar cuveni însă ca în clipa când ne simţim jigniţi să ne refacem în minte şi în inimă chipul celor ce ni s-au făgăduit în schimbul iertării, care sunt neasemuit mai preţioase decât cele mai mari pierderi pe care i le poate pricinui omului jignirea; atunci, de orice jignire am avea parte, din inimă va ieşi glasul de imbărbătare: “Ai de ce să ierţi” şi vom ierta.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor; vol 2, Editura Sophia, Bucureşti 2007, p. 133)