Biografia sa este cuprinsă în două izvoare principale, catalogate în colecția apuseană Bibliografia Hagiographica Graeca nr. 981 (varianta scurtă), respectiv 981 b (varianta extinsă), la care se adaugă și alte variante, ca de pildă biografia din Sinaxarul constantinopolitan (SynCP, col. 479–480, tradusă la noi în Mineiul lunii Februarie, ziua a douăzecea).

Cu privire la vremea în care a trăit și a păstorit ca episcop în capitala de atunci a Siciliei sunt numeroase presupuneri, pornind de la evenimentele istorice pomenite în viața sa, de pildă că orașul Catania se afla în stăpânire bizantină fără a se menționa ceva despre invazia arabă (827), respectiv de amintirea împăraților bizantini Leon și  fiul acestuia, Constantin (cel mai probabil ar fi vorba despre iconoclaștii Leon III, 717-741 și Constantin V, 741-775, însă există și alte păreri, precum că e vorba despre Leon IV Hazarul, 750-780 și fiul său Constantin VI, desemnat co-împărat în 776), la care se mai adaugă amănunte de ordin istoric, anume că episcopul Iulian (ca. 680) i-a fost predecesor la Catania, iar Teodor (care a participat la Sinodul  VII Ecumenic din 787) i-a fost urmaș.

S-a născut într-o familie nobilă din Ravenna pe la anul 720 (după alte surse, mai devreme, prin 705), fiind din fire aplecat spre viața duhovnicească. Mama sa l-ar fi surprins în genunchi, la rugăciune, pe când avea numai doi ani. A intrat în tinerețe într-o mănăstire benedictină din apropiere, unde a fost hirotonit preot, pentru ca mai târziu să îndeplinească funcția de econom (administrator) departe de pământul natal, la Regium (metropola Calabriei). După moartea episcopului Sabin, în jurul anului 765, cetățenii Cataniei l-au ales episcop al lor, după ce mai mulți au visat un înger care le-a indicat pe Leon, care deși era străin, trăia „în duhul sfințeniei”. Fiind rugat să primească slujirea, în cele din urmă a acceptat cu greu. În tradiția locală, el este al doisprezecelea episcop al cetății și în același timp al doilea din Catania care a purtat acest nume.

În Minei, Sfântul Leon e lăudat că „potrivit cu numele lui, ca un leu plin de îndrăznire și strălucind ca un luminător, a luminat pe toți având grijă de suflete, ajutorând văduvele și îngrijindu-se de toți”, iar în biografia sa extinsă se spune despre el se mai adaugă: „pe toți lipsiții și scăpătații îi primea și îi ajuta cu dâre bogată. Apoi se făcea tuturor toate, după cum zicea Marele Apostol, ca să-i mântuiască pe cât ar fi cu putință. Și avea râvna multă la dumnezeiasca credință că un alt Ilie.” În acest sens, s-a dovedit a fi un aprig luptător împotriva ultimelor rămășițe ale păgânismului. La rugăciunea lui, o statuie păgână așezată de împăratul Deciu pe un deal s-a prăbușit, în locul ei fiind ridicată o cruce. Apoi ierarhul a transformat un vechi templu păgân al zeiței Ceres într-o biserică pe care a închinat-o Sfinților 40 de mucenici, iar mai târziu a construit o nouă biserică în cinstea Sfintei Lucia, care primise mucenicia în orașul vecin Siracuza, în timpul prigoanei lui Dioclețian (304). Tradițiile apusene, nemenționate în sinaxarele noastre, amintesc de faptul că în timpul prigoanei iconoclaste, nevoind să accepte dogma greșită, episcopul Leon a trebuit să-și părăsească cetatea pentru o vreme, pustnicind prin munții Nebrodi (în partea de nord a insulei) și locuind pentru o vreme într-o peșteră din apropierea orașului Messina pe care singur și-a săpat-o în munte, ca mai apoi să poată reveni în biserica lui din Catania.

Leon făcătorul de minuni și iluzionistul Eleodor

Prin rugăcinea sa intensă episcopul Leon a primit harul facerii de minuni și a vindecărilor de tot felul. Într-un mod cu totul aparte atributele sale de taumaturg (făcător de minuni) stau în contrast cu cele ale unui vrăjitor necromant numit Eleodor (Iliodor), a cărui viață amintește de Faust. Disputa dintre cei doi, care în biografia lungă ocupă jumătate din textul întreg, poate fi văzută ca un instrument pedagogic creștin de a pune în balanță puterea lui Dumnezeu și puterea celui rău, credința și apostazia, facerea de bine și răutatea gratuită, buna cuviință și scandalul, pentru a demonstra în final că diavolul nu este decât un maestru al iluziilor.

Vrăjitorul Eleodor este așadar caracterul opus ierarhului. Deși se născuse într-o evlavioasă familie patriciană, contrar lui Leon care primise cu greu arhieria, el râvnea la mărirea lumească și, fiindcă nu a reușit să ajungă eparh (guvernator) al orașului, a recurs la un ritual ocult, vânzându-și sufletul diavolului pentru a câștiga puteri supranaturale. Curând a început să facă tot felul de pretinse minuni, care se dovedeau în final simple iluzii cu iz de batjocură. O dată, pentru amuzamentul cetățenilor, le-a făcut pe femeile care mergeau pe strada principală a orașului să-și ridice fustele, fiindcă ele vedeau strada ca pe un râu învolburat. Alte dăți a transformat pietre și lemne în aur, iar după achiziția de bunuri cu ele, acestea s-au transformat înapoi în materia originară, spre paguba comercianților. Acest lucru a determinat pe locuitori să facă plângere la împărații de la Constantinopol, care au trimis pe dregătorul Iraclid să îl aresteze și să-l ducă la judecată. Eleodor s-a lăsat prins și a performat încă un „miracol”, făcând ca delegația să ajungă într-o clipită în Bizanț. Împăratul a poruncit decapitarea lui imediată, însă atunci când vrăjitorul a cerut un pahar de apă ca ultimă dorință, s-a cufundat în pahar și a dispărut, vestind că va fi de găsit în Catania. Și a doua oară lucrurile s-au petrecut în mod asemănător și, revenit în cetate, scamatorul a continuat cu poznele sale malițioase. Preocupat de mântuirea lui, Sfântul Leon l-a povățuit de mai multe ori prefăcutului magician, cerându-i să înceteze pentru a nu-și pierde sufletul. Dar cum setea de putere orbește pe cel care o deține iluzoriu, în cele din urmă Eliodor a intrat într-o zi de sărbătoare în biserica unde slujea episcopul și a început să facă glume și să tulbure pe cei prezenți la liturghie, lăudându-se că-l va face și pe ierarh să sară. Ierarhul s-a rugat fierbinte și, după ce s-a împărtășit, a ieșit din altar și l-a prins pe trufașul bufon cu omoforul său, trăgându-l afară din biserică și ducându-l la locul unde aveau loc execuțiile publice. Acolo, ținându-l strâns cu veșmântul arhieresc, sfântul l-a constrâns pe Eliodor să-și mărturisească toate păcatele, poruncind în același timp poporului să aducă lemne și să facă un foc mare. Intrând împreună în foc, vrăjitorul a ars complet, iar Sfântul Leon a ieșit de acolo nevătămat, cu hainele intacte. În locul acela se află până azi Fântâna elefantului, numită în popor și „Fontana u Liotru” (amintind de Eliodor).

Venerarea Sfântului Leon

Episcopul Leon a trecut la cele veșnice la o vârstă înaintată, probabil în anul 785, după tradiția păstrată azi în dioceza catolică din Catania. A fost înmormântat într-o biserică ctitorită de el, probabul biserica Sfintei Lucia. Chiar de la căpătâiul lui, pe când era dus spre îngropare, o femeie cu scurgere de sânge și-a primit vindecarea. Mai târziu, moaștele sale au fost mutate la Roma, în biserica San Martino al Monti.

Cinstirea sa timpurie în bazinul mediteranenan e mărturisită de ruinele unei biserici închinată lui (sec. X–XI) „Agios Leos” în Mpriki (peninsula Mani, în Peloponez). În Evul Mediu, lângă Belpasso nu departe de Catania, exista mănăstirea San Leone da Pannacchio, distrusă de o erupție vulcanică în 1536. Sfântul este ocrotitorul Cataniei, alături de Sfânta Agata, dar și a orașelor Longi și Sinagra, în preajma cărora a peregrinat în timpul prigoanei iconoclaste.

Icoana Sfântului Leon este prezentă în fresca unor biserici din Göreme, în Cappadocia (Tokalı Kilise, sfârșitul sec. X; capela sfintei Varvara din Soganlı, începutul sec. XI). În Serbia, Sfântul Leon este reprezentat purtând un felon cu multe cruci („polistavrion”) în biserica regală a mănăstirii Studenița, precum și mănăstirii Dečani, (sec. XIV). În Erminia ieromonahului Dionisie din Furna (cca 1730–1733), este descris ca  un bătrân cu barbă bogată (în secțiunea dedicată sfinților ierarhi). O icoană cu totul deosebită, reprezentându-l în centru pe Sfântul Leon, înconjurat de 12 scene din viața lui, datată la 1818, se găsește în muzeul regional din Ekaterinburg (Rusia), fiind comandată de doi negustori staroveri ruși la atelierul unor iconari din Neviansk. Sfântul este înfățișat ca bătrân cu o barbă lungă, îngustă, până la mijlocul pieptului și binecuvântează cu mâna dreaptă în semn dublu, iar în cea stângă, pe omofor, ține o Evanghelie deschisă.