Pentru a începe o viaţă după voia lui Dumnezeu, fiecare în parte trebuie să ne plătim, în primul rând, vechea datorie. Şi ce poate fi mai personal, decât păcatele fiecăruia?... Totuşi, chiar şi aici Iisus ne arată ca să ne rugăm pentru toţi. Fiecare să se roage nu numai pentru păcatele sale, dar, şi pentru păcatele părinţilor, a strămoşilor, a tuturor celor vii şi adormiţi. Pe toţi să-i cuprindem în rugăciunea noastră, pentru a primi mila lui Dumnezeu.

Noi nu ne putem răscumpăra prin nimic păcatele săvârşite. Binele pe care l-am face în viitor reprezintă obligaţii fireşti, ale noastre. Numai Iisus, cel fără de păcat şi Dumnezeu fiind, a putut prelua asupra Sa şi răscumpăra pe Cruce păcatele tuturor. Şi El pe Cruce s-a rugat: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34). Într-adevăr păcătoşi suntem şi nu ştim cât rău facem prin toate greşelile noastre. Nouă ne rămâne să mărturisim tot răul făcut şi să cerem, în numele lui Iisus, iertare pentru noi şi pentru cele săvârşite de întreaga omenire de-a lungul istoriei. Pocăinţa şi întoarcerea noastră o dovedim prin iertarea pe care o dăruim celor ce ne-au greşit şi pe care îi aducem în acest fel – şi pe ei – înaintea milei lui Dumnezeu, condiţionând: iartă-ne precum şi noi iertăm. Şi ce uşoară condiţie ne-a fost dăruită: „Căci de veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta greşelile voastre” (Mt. 6, 14). Iertarea şi iubirea biruiesc mândria, duşmănia, ura, unindu-ne pe toţi în mila şi iubirea lui Dumnezeu.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 180-181)