Adu-ţi aminte de păcatele pentru care ai fost iertat sau pentru care cauţi iertare, şi – dacă nu din recunoştinţă pentru mila primită, atunci pentru nădejdea de a o primi – iartă, iartă şi iarăşi iartă cu inimă largă, deschisă şi nefăţarnică.

Bineînţeles, nu se poate dobândi deodată o pace atât de adâncă şi de îmbelşugată ca ea să poată înghiţi orice lovitură a jignirilor – dar începe cu treapta cea mai de jos, şi vei ajunge la cea mai de sus. Cea dintâi treaptă a nemânierii şi, prin urmare, a iertării este tăcerea. De acolo să şi începi: când te jigneşte cineva, taci, urmând proorocului David, care spune despre sine: turburatu-m-am, şi n-am grăit (Ps. 76, 4). Fă aşa o dată: data următoare vei tăcea mai uşor, şi cu cât vei tăcea mai des, cu atât vei întâmpina mai lipsit de tulburare jignirile. Întărindu-se, netulburarea aduce tihnă, iar tihna se preschimbă în pace; atunci vei fi în faţa jignirilor ca un zid tare în faţa loviturilor firelor de nisip învolburate de către vânt. Iar dacă nu te vei apuca să îţi calci pe inimă, vei deveni tot mai irascibil şi vei ajunge să te scoată din fire orice nimic.

Deasa iertare a jignirilor nu numai că-i împărtăşeşte omului uşurinţa şi deprinderea de a ierta, ci dezvoltă chiar setea de a fi jignit pentru Domnul, care face ca cel lovit peste un obraz să-l întindă şi pe celălalt şi ca cel silit să meargă o stadie să meargă două. Aceasta este o înălţime ce ni se pare de neatins, dar la care cel ce a început să ierte aşa cum trebuie urcă totuşi uşor, firesc, fără deosebite sforţări. Iertarea jignirilor este virtutea cea mai atrăgătoare, care aduce îndată răsplată în inimă.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 134-135)