Azi, după o zi de stat la chilia sfântului Daniil Sihastrul, pe la 18:30 seara, m-am bucurat de o întâmplare care m-a scos din toropeală. A fost o zi destul de dificilă cu mulți vizitatori și o căldură caniculară. Mă apropiam de încheierea serviciului obosit și indispus. Unii dintre vizitatori au un comportament prea „sportiv”, nepotrivit cu locul. La lejeritatea îmbrăcămintei și aerul de curiozitate turistică se adaugă, nu de puține ori, și întrebările stupide. Noi, întru smerenie trebuie să le îndurăm pe toate cu bună cuviința care-l caracterizează pe orice monah.

- Sf. Daniil stă aici și iarna sau numai în sezon?
- În grota de jos își ținea calul?
- Ce probleme a avut de nu s-a putut adapta în societate, de n-a stat și el între oameni? etc.

Pe la 18:30, cum spuneam, a venit un microbuz cu un grup de credincioși întârziați de prin județul Alba. Era cu ei și un preot. M-a rugat să le spun câteva cuvinte iar eu le-am povestit. Am fost ușor aspru. Părinții trebuie să se îngrijească de educația copiilor lor. Să nu-i neglijeze, în numele așa zisei libertăți. Nimeni nu se va îngriji de ei dacă nici măcar cei care spun că-i iubesc, părinții lor, nu se interesează la modul real de ei.

- Ați auzit știrea dată zilele acestea referitor la tineri? O echipă de psihologi și psihiatri au informat că 53% dintre cei care au dat Bac-ul vara aceasta suferă de „analfabetism funcțional”. Pot citi, dar nu înțeleg, nu interiorizează ceea ce parcurg. Tinerii au nevoie de dialog, de sfat, de iubire, de ieșiri în natură, de experiențe reale. Cum facem să-i rupem de internet?

Grupul a coborât de pe stânca unde se află chilia pustnicului sfânt. Ajunși la microbuz au constatat că nu pot pleca pentru că lipsește cineva. Lipsea un puști. Au început să-l strige din drum: Teodor.... Teodooor. După vreun minut, un pici de cam 11 ani coboară transpirat pe partea dreaptă a chiliei. Îl văd și îl întreb:

- Tu ești Teodor?
- Da!
- Te așteaptă ai tăi. Ce faci? Ai fost în cercetare?
- Da. Am găsit ieșirea secretă a lui Daniil Sihastrul. Ieșirea de rezervă.
- Ce ieșire de rezervă? întreb eu cu un interes ce imita foarte bine curiozitatea de a afla secretul.
- Ieșirea de rezervă din peșteră.
- Unde e? continui surprins de entuziasmul lui, dar cu un ton - pentru mine - hâtru.
- Acolo. În crăpătura stâncilor. Pe partea dreaptă. E un carton. Sună a gol.
- Unde?
- Haideți să vă arăt!
- De la poartă se aud, în spate, strigăte.
- Teodoooor, dacă nu vii plecăm fără tine, se aude din nou vocea mamei.

Teodor a luat-o însă la fugă, printre stânci, la deal. Și eu după el. Mi-am strâns dulama și fuga la deal să văd „ieșirea de rezervă”. Așa ceva se descoperă odată la câteva sute de ani.

Teodor a ajuns, s-a strecurat în crăpătura stâncii și a început să bată cu pumnul în peretele de piatră dinspre apus care, într-adevăr, suna destul de sec. Am intrat eu și am ciocănit stânca și i-am confirmat că într-adevăr este ceva acolo. Suna a gol. S-ar putea să fie ieșirea de rezervă. S-a ridicat în afara crăpăturii în picioare și m-a privit victorios, spunându-mi fără cuvinte: „ei vezi”! Privire de „cireșar”. Apoi, s-a întors și a zbughit-o la vale spre drum. Nu mai avea nimic de făcut pe aici. Ce-a trebuit să facă, a făcut. A plecat bucuros, cu o bucurie pe care cei mari cu greu o pot înțelege. S-au auzit câteva dojeni, nemulțumiri exprimate cu voce înfundată după care, microbuzul s-a mișcat din loc plecând cu tot cu Teodor și cu tot cu secret. Secretul acum, îl știu doar eu. Am rămas și eu bucuros cu o bucurie a amintirilor din copilărie când descopeream urmele trecerii unui balaur prin pădure și ascultam cu urechea la pământ zgomotele ce veneau din adâncuri, de pe celălalt tărâm.

Iulie 2008