Nu sunt convins că singurătatea este răspunsul la toate problemele legate de lipsa de disciplină interioară, cu care ne luptăm de-a lungul întregii noastre existențe. Dimpotrivă, o viață lipsită de orice formă de socializare este complicată prin absența unui echilibru existențial, care se obține exclusiv prin raportarea la toți ceilalți, duhovnic, familie sau prieteni. Așa cred eu, și mă ghidez după acest compas al apropierii de oamenii prin care viața mi se umple de lumină și speranță, încercând să mă corectez acolo unde greșesc. Bineînțeles că nu doresc aici să subestimez valoarea și importanța fundamentală a rugăciunii și a pocăinței, însă, pentru mine, prezența mea între ceilalți, interacțiunea cu aceștia rămâne folositoare și dătătoare de speranță. 

Nu voi ridica aceste gânduri la rangul de axiomă, nici la acela de certitudine existențială a unei reușite în toate clipele trăite sau pe care le voi trăi, prin darul Domnului.  Mă gândesc și la ceea ce este altfel, anume la sfințenia celor care au ales singurătatea, deșertul, ca formă de luptă împotriva ispitelor, dar și ca formă de curaj în căutarea unei căi radicale către mântuire. Mai cred în acest adevăr etern prin care suntem siguri că Dumnezeu ne ajută orientându-ne către calea care ne este cea mai favorabilă pentru mântuire. Teologia evanghelică consideră fuga în deșert ca o formă de protest față de o societate care dezvoltă un creștinism instituțional, birocratic și, în consecință, lipsit de elanul primilor creștini. Concepția este în spiritul gândirii protestante, deosebit de sensibilă la tot ceea ce s-ar putea înțelege ca protest în universul unei gândirii lipsită de spiritualitate, golită de conținut mistic, dar obsesiv de atentă la tot ceea ce se întâmplă pe plan politic sau social în cetate. Pentru protestanți, sfinții sunt doar „cei mai învățați dintre noi”, cu un merit eminamente intelectual, ce au adus o serie de îmbunătățiri pe plan religios, care merită a fi urmate. Una dintre aceste îmbunătățiri ar fi și o rugăciune numită și de ei „a inimii”. Este interesant că în universul liturgic evanghelic, unde predica pastorului reprezintă punctul culminant, recunoașterea unei forme de rugăciune ca fiind folositoare și demnă de încercat, reprezintă o dorință de a găsi o formă de spiritualitate care să-l apropie pe credincios de divinitate. Dar totul mărginește o încercare, la un exercițiu prin care se dorește o disciplinare a minții, la o formă de invocare cu ajutorul unor cuvinte rostite repetat, fără a se ajunge la o adevărată rugăciune și nici la încercarea de a depăși condiția umană în forma ei obișnuită, cea care nu oferă nici dorința și nici aspirația către adevăratele daruri duhovnicești.

Am prezentat această formă de rugăciune, pe care o respect ca parte a universului spiritual prezent într-o altă confesiune, din dorința de a sublinia că mă consider privilegiat prin faptul că în credința ortodoxă, avem acces la această minunată deschidere duhovnicească, care este cea a sfințeniei și, implicit, a sfintelor și al sfinților. Gândindu-mă la exemplul Sfântului Părinte Dumitru Stăniloae, pe care am avut privilegiul nemeritat de a-l cunoaște, îmi dau seama că apropierea acestuia de rugăciunea profundă, cea cu adevărat a inimii, a fost o componentă esențială în viața lui. Aș spune că rugăciunea a fost însoțitoarea lui permanentă. Un mod de a exista, pentru că știu că se ruga așa cum respira. Și-a dat seama, împreună cu bunica mea, că a vizita des mănăstirile, a fi în preajma călugărilor și a maicilor, este ajutător și important. Locuind la București, ei doi s-au obișnuit a vizita des Cernica. Mă luau și pe mine, copil fiind, în aceste veritabile călătorii, pentru că și atunci, acum 60 de ani, a ajunge la Cernica fără a avea mașină era destul de complicat. Mergeam cu tramvaiul pe la capătul liniei, în Pantelimon, după care ne urcam într-un autobuz care oprea și la poarta mănăstirii. La canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, care a avut loc pe data de 24 octombrie 1955, Părintele Stăniloae a rostit un cuvânt de învățătură unde a spus: „Bucură-te... și tu, Românie, care ți-ai ascuns cu smerenie sfinții tăi, mai strălucitori decât aurul, prin dumbrăvile tale și prin desișul codrilor tăi, prin poienile tale de lumină și izvoarele de argint, ...saltă acum, că arătată ți s-a făcut una dintre nestematele tale duhovnicești înaintea solilor întregii Biserici a lui Hristos și numele tău intră în veșnicie împreună cu această piatră de mare preț.” (Mulțumesc doamnei Anișoara Berbece pentru semnalarea acestui text apărut în revista BOR LXXIII 1955.nr. 11/12, pp. 1159-1172.) Părintele Stăniloae a legat o prietenie trainică și plină de duhovnicie cu Arhimandritul Nicodim Bujor, membru fondator al Rugului Aprins. Prietenia lor are pentru mine o importanță similară cu cea a unei pagini de cazanie, deoarece cei doi se rugau împreună din clipa când se revedeau. Îmi amintesc cum odată am fost invitați la masă împreună cu părintele Nicodim, de doamna Mioara Vârceoroveanu. Rugăciunea de dinaintea mesei s-a prelungit, nu a fost doar un ritual formal de dinaintea mesei, ci o adevărată lecție de trăire duhovnicească, care se continua, se multiplica, iar actul așezării la masă devenise secundar, marginal, motivul întâlnirii noastre fiind cel al rugăciunii împreună. 

După ieșirea din închisoare, bunicul meu s-a preocupat de căutarea unui loc de veci, pe care l-a găsit la cimitirul Bellu. În iulie 1967 a trecut la Domnul marele istoric Ioan Lupaș, care era nașul mamei mele. El a fost îngropat în cimitirul Mănăstirii Cernica și familia mea a fost la înmormântare. Imediat după aceea, bunicul meu a luat acolo un loc de veci, aflat în imediata vecinătate a mormântului familiei Lupaș. De acum bunicii mei au avut un motiv în plus de vină des la Cernica. Ca adolescent mă miram în sinea mea, atunci când ei îmi spuneau că doresc să vadă ce mai este cu „mormântul”, cum l-au numit ei dintotdeauna. Cu atât mai mult cu cât la Bellu ne-am dus o singură dată și aceasta din dorința repetată a bunicului ca toată familia să știe despre ce este vorba. Eu nu înțelegeam motivația, gândul lor, dorința lor de a revedea „mormântul”, fiind sigur că acolo, pe acea alee de cimitir, nu se schimba niciodată nimic. Cred că acum îi înțeleg.

Am fost mult influențat de bunicul meu în dorința mea de a nu mă izola și a mă strădui să am cât mai mulți prieteni adevărați. Mă încuraja să fiu sociabil. Era și felul lui de a trăi. Pe la mijlocul anilor ´70 s-au adunat în jurul lui o serie de tineri intelectuali, care după spusele lor, căutau o alinare sufletească și un sens duhovnicesc al vieții, care să le dea curaj, speranță și echilibru în acei ani întunecați. Întâlnirea cu bunicul meu nu a fost, tot după spusele lor, prima experiență spirituală avută, dar, pentru ei toți, a fost cea definitivă, cea fără sfârșit, rămânând legați de viața bunicilor, fiind prietenii lor dragi, devenind ucenici ai bunicului și avansând pe calea mântuitoare a credinței ortodoxe. Îi amintesc aici pe Costion Nicolescu, de curând mutat la Domnul, dar și pe Horea Paștina, pentru mine definiția personificată a iubirii de frumusețe, filocalic, în sensul cel mai direct și minunat al cuvântului. El este dovada că Filocalia nu are cum să fie doar o colecție de scrieri sfinte, ci viață adevărată și exemplară, dincolo și departe de orice hotar pur omenesc. Mă gândesc la soția lui Horea, Emilia, la regretatul și vrednicul de pomenire Daniel Suceava, la soția sa Florela, și, nu în ultimul rând, la Mariana și Costea Munteanu, care s-au alăturat mai târziu grupului. Mi-am permis să scriu aici numele lor cu certitudinea că ei sunt martorii unei prietenii binecuvântate, al unui exemplu concret al minunilor care ne însoțesc neîncetat, dacă avem ochii să le vedem și înțelepciunea să ținem seama de ele. „Prietenia este un lucru sfânt. Prietenia este ceva din realitatea Raiului adus aici, pe pământ” ne învață Părintele Teofil Părăian. Iar noi avem nevoie de curajul prieteniei adevărate, de curajul de a învăța de la cei mai buni decât noi și care sunt parte a revelației dumnezeiești. Nu suntem singuri în apropierea sfinților. Din acest motiv îi avem, pentru că ne însoțesc și ne ajută. Și ne sunt prieteni.