La începutul convertirii, totul este frumos. Am aflat piatra de mare preţ, ne-ar plăcea să dăm totul ca să o avem, însă iată că ea e gratuită şi, astfel, o primim fascinaţi.

Totul este măreţ: slujbele nu sunt niciodată prea lungi, totul curge într-o uimire dinaintea strălucirii şi aducerii de mulţumire – într-o atmosferă covârşitoare de tămâie, de lumină, de cântări ce pleacă de pe pământ şi ne înalţă spre Cer. Nu mai privim în urmă, la acea cale a trecutului pe care omul vechi nu mergea decât spre impas și spre deznădejde. Singurul regret care stârneşte uneori este acela că nu am cunoscut mai devreme Calea, că am pierdut vremea înainte de a ne înrădăcina în veşnicia fericită a Bisericii, unde totul este har şi binecuvântare.

De-a lungul anilor vin încercările. Considerăm că ele sunt cauzate de voinţa noastră de a face lucrurile bine şi de a fi desăvârşiţi. Cel puţin aşa credem... Ceilalţi sunt egoişti, nu se gândesc la noi. Corul nu cântă niciodată îndeajuns de bine pentru noi, însă noi nu cântăm în el sau, dacă o facem, ceilalţi nu sunt destul de pricepuţi sau destul de înduhovniciţi pentru ca să iasă o cântare corectă şi „rugătoare”.

Unele icoane din biserică ar trebui să fie înlocuite cu reprezentări tradiţionale. (…) Din râvnă devenim specialişti în canoane, ne îngrijim să cunoaştem Legile care conduc Biserica. Însă nimeni nu ne-a făcut judecători, cu atât mai mult Cel Care ne-a cerut să nu judecăm, ca să nu fim judecaţi. Decidem să aplicăm canoane mai ales altora şi devierilor lor şi îngrădim Lumina. Aşezăm pietre care închid şi, treptat, le părăsim, le respingem cu totul şi ne justificăm atitudinea lipsită de toleranţă ca fiind râvna celui convertit.

Predicile sunt inexistente sau prea lungi. Preotul ar putea face un efort! Dacă o face, cuvintele lui alunecă pe suflet precum ploaia pe penele raţei: este prea simplă sau prea intelectuală; ar trebui să revenim la predicile Sfinţilor Părinţi, ca în Biserica rusă dinaintea reformei din secolul al XVII-lea. Preotul este prea rigorist sau prea îngăduitor –  dacă îşi permite să-mi dea sfaturi care nu-mi convin sau dacă este indulgent cu ceea ce eu consider ca fiind un mare păcat. Merităm mai mult (şi el, se pare...).

La început, fiecare perioadă de post era trăită ca o sărbătoare, ca o pregătire subtilă la un eveniment cosmic de o importanţă vitală. Numai dacă nu eram bolnavi – iar Biserica nu ne încurajează să ne istovim trupul, după cum spunea Sfântul Serafim de Sarov –, ne bucuram de această perioadă în care esenţialul era nevoinţa care-i îngăduia sufletului să-şi ia avânt spre o rugăciune mai uşoară şi mai profundă. Însă, dacă ne gândim bine (şi pentru că aceasta este, cu siguranţă, mai lucrător pentru neputinţa noastră), aceste reguli stabilite într-o vreme în care hrana era sănătoasă nu se mai potrivesc cu epoca noastră. Unele articole ne explică ştiinţific de ce nu trebuie să postim precum sfinţii noştri Părinţi au făcut-o: este periculos pentru trup, iar dezechilibrul provocat de lipsa anumitor alimente poate fi prejudicios pentru sănătate. Dar, dacă medicul ne impune un regim, o vom face fără să crâcnim …

Uimirea dinaintea frumoaselor slujbe de Priveghere a făcut loc la o oboseală mare. La începutul vieţii noastre bisericeşti, viaţa părea să nu aştepte decât sfârşitul de săptămână pentru a afla, în sfârşit, oaza de pace care ne îngăduia să prindem puteri pentru a înfrunta săptămâna în lume, însă acum această osteneală pare nemăsurată! Mai înainte de toate, pentru aceste slujbe nimeni nu are nevoie de un preot. Le putem citi acasă (dar nu le citim!).

Iar presiunea majorităţii apasă. Suntem o mică turmă într-o altă mică turmă, aşa că este oare suportabil să ne singularizăm şi să nu fim conform imaginii pe care o oferă majoritatea? Se poate oare înşela majoritatea? Suntem marginalizaţi, izolaţi… de ce să ne deosebim? De ce să fim rigorişti? Trebuie să evoluăm odată cu vremurile. În Legenda Marelui Inchizitor, lumea s-a organizat fără de Hristos. Credinţa noastră nu poate oare funcţiona fără Tradiţie și fără Sfinţii Părinţi, să ne uşureze viaţa mai degrabă decât să ne marginalizeze în societatea noastră atât de conformistă? Trebuie să ne deschidem! Religia trebuie să fie precum dezvoltarea personală. Ea trebuie să ne asigure bunăstarea. Putem înlocui spovedania cu psihanaliza, ar fi mai în trend! Iar noi nu avem mult timp în lumea aceasta în care totul se duce atât de repede, încât până şi modele se demodează.

Avem nevoie, e evident, de mai mult timp pentru noi. Dumnezeu nu mai poate fi Primul Căruia I se slujeşte. Trebuie să înţeleagă aceasta. Atunci, Biserica se estompează la graniţa preocupărilor noastre. Astfel, nu-L primim pe Dumnezeu decât duminica, pentru a parafraza titlul frumosului roman al părintelui Virgil Gheorghiu. Şi iarăşi... Să mergi să faci o plimbare în natură, să petreci o zi frumoasă la schi sau la mare – şi aceasta înseamnă să-I mulţumeşti Creatorului, iar în programul nostru supraîncărcat nu ne rămâne decât duminica... Dumnezeu va înţelege...

De ce să nu faci Liturghii sâmbătă seara? Ar fi mai mult timp liber... Sau atunci ar trebui scurtate aceste Liturghii, ca să fie mai acceptabile! Un evlavios creştin ortodox de o jurisdicţie modernistă, asistând pentru prima oară la o slujbă într-o biserică ortodoxă care a păstrat Liturghia intactă şi fără suprimări, şi-a arătat dezaprobarea zicând: „Vai de mine, câte chestii (sic) aţi adăugat la Liturghie!”…

Odinioară, glasul duhovniciei spunea  Εἶπε Γἐρων (Bătrânul/ Stareţul a spus), şi urma o cale de Viaţă şi de Lumină, totul cuprins într-o formulă lapidară, însă plină de o înţelepciune pe care o puteai sau nu urma – însă pe care nu o îndepărtai cu un gest dispreţuitor ca fiind depăşită. (…) În ziua de azi, expresia şi adevăratul laitmotiv care permit să se alunece uşor pe panta fatală este toată în formula important este să nu... Important este să nu faci aceasta sau aceea (adeseori, ceea ce Părinţii recomandă dintotdeauna... şi ceea ce i-a adus încă din viaţa aceasta în pragul Raiului, iar după naşterea lor întru cele de Sus, în Împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde mijlocesc pentru noi). Fiecare este liber să gândească şi să facă ce vrea sau ce poate, slavă Domnului, nu mai suntem pe vremea inchiziţiilor, însă tirania actuală a comportamentului stereotip new style, dat ca normă duhovnicească în numele unei spiritualităţi moderne, rezonabile şi acceptabile este detestabilă.

Şi continuăm. Rugăciunile regulate care curgeau în inimile noastre precum izvoare repezi, unde sunt oare? Timpul... Nu ne mai săturam de ele pentru a le grefa în veşnicie printr-o viaţă plină şi rodnică. Nu mai avem destul timp pentru Dumnezeu. În orice caz, Dumnezeu este Atotştiutor, ştie El de ce avem nevoie. Ne putem lipsi şi de rugăciunea personală. Ori o sălăşluim în vieţile noastre supraîncărcate prin diverse ocupaţii esenţiale care ne îngăduie să ne deschidem în această lume minunată care este a noastră.

Mai rămâne un crâmpei de conştiinţă care face să simţim nevoia de a ne justifica lipsa de duhovnicie pentru a aduna vacuitatea minimalistă a spiritualităţilor lumeşti. Păstrăm eticheta ortodoxă, însă nu mai este mare lucru dedesubt. Am acceptat deja să punem câteva boabe de tămâie pe altarele convenţionale ale societăţii, din saturaţie, din tendinţa de urmare sau din laşitate.

Dumnezeu aşteaptă răbdător. Este acolo, cu toate comorile pe care le consideram atât de frumoase şi nemaipomenite în vremea convertirii sufletului nostru şi al parcurgerii noastre paşnice spre Împărăţia Cerurilor. El nu S-a schimbat. Şi nu Se va schimba niciodată.

Însă noi, precum câinele din Evanghelia despre care vorbeşte Domnul, ne-am întors la vărsătura noastră.