Părinte protopop, cum să trăim săptămâna aceasta, a Sfintelor Pătimiri ale Domnului?

Săptămâna Sfintelor Pătimiri se trăieşte cu intensitate pentru faptele mari şi neasemănate care s-au petrecut în această vreme. Această perioadă are menirea de a ne pregăti pentru Înviere. Şi pentru a simţi bucuria pascală trebuie să ne curăţim trupul şi sufletul, sporind postul pe cât ne stă în putinţă, măcar în aceste ultime zile, care sunt şi cele mai importante din post. De fapt, săptămâna aceasta trebuie să fie consacrată în întregime grijii pentru suflet, manifestată prin post, spovedanie şi participare efectivă la slujbele ce se săvârşesc acum.

Se impune un post mai aspru?

Postul din Săptămâna Patimilor este cel mai aspru. Constituţiile Apostolice prescriu pentru această săptămână următoarele: „În Săptămâna Patimilor ajunaţi, începând de luni până sâmbătă, şase zile, mâncând numai pâine, sare, fructe uscate şi bând numai apă şi vă abţineţi atunci de la vin şi carne, căci acestea sunt zile de întristare...“

Biserica recomandă în această săptămână ajunare până seara, întrucât atunci când omul se înfrânează de la mâncare devine stăpânul trupului, nu se mai lasă ispitit de el şi nu mai este robul lui.

„Să mergem la spovedanie, chiar şi dacă nu am postit“

Ziua de vineri este de ajunare completă? De ce e înscrisă în calendar ca zi aliturgică?

Da, este zi de ajunare desăvârşită. În Vinerea Patimilor a fost răstignit şi îngropat Domnul nostru Iisus Hristos. În popor, vinerea aceasta mai este numită şi „Vinerea seacă“.

În această zi nu se săvârşeşte Liturghie din două motive: în primul rând pentru că Sfânta Liturghie este o taină pascală, o zi de bucurie, o zi în care credincioşii sunt chemaţi la prăznuire şi din acest motiv săvârşirea ei este nepotrivită cu zilele de întristare, de post; în al doilea rând, amintirea pătimirii Domnului nostru Iisus Hristos, petrecută în această zi şi pe care credincioşii Bisericii noastre o trăiesc plenar, cu zbucium şi cu tânguire, atât în viaţa personală, cât şi în rânduiala Bisericii, s-a socotit atât de completă, încât nu mai este folositor şi logic să se redubleze prin săvârşirea Sfintei Liturghii, care de fapt are aceeaşi temă.

Ce transmit deniile din această săptămână? Cât de important este să luăm parte la aceste slujbe?

Deniile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri au în centru taina suferinţelor sufleteşti şi trupeşti ale Mântuitorului, ca urmare a păcatelor noastre: invidie şi ură, lăcomie şi trădare etc. Deniile arată totodată puterea pocăinţei. Aceste slujbe reprezintă un urcuş abrupt şi intens spre Înviere; sunt ca o culme pentru cei care au postit şi s-au pocăit de păcatele lor, sau ca un tren de ultimă oră, ca o chemare stăruitoare pentru cei întârziaţi în hotărârea lor de a se întoarce spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii.

Deniile sunt de o rară frumuseţe şi induc o dispoziţie sufletească aparte. Să participăm neapărat la aceste slujbe, pentru că dacă nu simţim fiorul acesta pe care ni-l transmit deniile, parcă nu trăim deplin bucuria Învierii.

M-aş bucura nespus dacă în săptămâna aceasta, cu toate pregătirile care se impun înaintea Paştilor, am şti unde să aşezăm accentul şi să nu ne lipsim de bucuria imensă pe care o strecoară în suflet slujbele deniilor. Dacă nu ne vom lipsi de ele, sunt convins că Dumnezeu ne va dubla puterile, timpul, eforturile şi nu vom regreta, dimpotrivă. Dacă mergem la denii şi nu scăpăm nici prilejul de a trece şi pe la scaunul spovedaniei, ieşim într-adevăr din post biruitori. Da, e foarte important să nu uităm de spovedanie, dacă nu am mers până acum, să mergem în această săptămână, chiar şi dacă nu am postit.

Deşi este o atmosferă de tristeţe, din tristeţea aceasta se naşte multă bucurie, iar deniile sunt o componentă a acestei bucurii. S-ar putea ca această săptămână să se constituie într-un moment de cotitură în viaţa multora. Pentru că deniile, într-adevăr, au puterea să mişte ceva în suflet.

„Nici nu concepeam Paştile fără participarea la denii“

La aceste slujbe participă în număr mare copii şi tineri, care ar fi explicaţia acestui fapt?

Da, şi la noi în parohie vin deosebit de mulţi tineri acum, faţă de slujbele duminicale, la care participă preponderent adulţi. Poate pentru că, având inima curată, se simt atraşi în mod deosebit de atmosfera aceasta încărcată de sacru, de emoţie. Ei au această puritate, nevinovăţie, care le favorizează participarea an de an cu aceeaşi dorinţă nerutinată şi ascultă evangheliile ca şi cum le-ar auzi prima oară. Eu chiar îi simt că participă cu toată puterea, cu toată fiinţa lor la slujbele deniilor.

Cum îi sfătuiţi pe părinţi să-i educe pe copii în vederea participării la denii?

În primul rând aş vrea să-i îndemn pe toţi părinţii să-şi ia copilaşii de mână şi să vină cu ei la denii. În privinţa unei eduaţii referitoare la purtarea lor în timpul slujbelor, părinţii sunt exemplu, căci copiii imită. Şi copiilor trebuie să li explice lucrurile acestea adânci pe înţelesul lor, foarte simplu, dar să li se explice, pentru că, deşi avem impresia că sunt fragezi şi nu înţeleg, îşi vor aminti de ele la momentul oportun. Să li se spună, de exemplu: în Vinerea Mare mergem să-L înmormântăm pe Domnul nostru, Care a murit pentru noi, deşi nu avea nici o vină etc. Şi apoi, dacă şi-au format deprinderea de a merge la denii, de la an la an, ei - şi mă refer aici la copiii de şcoală - îşi găsesc diferite forme prin care se autostimulează, ca să zic aşa. De exemplu, în Joia Mare, când se citesc cele doisprezece evanghelii, eu, copil fiind, împreună cu alţii de vârsta mea, ne împărţeam „responsabilităţile“, astfel încât unul ţinea minte o evanghelie, altul pe următoarea şi la un moment dat le contabilizam, ca să vedem dacă s-au citit toate, şi în felul acesta reţineam şi momentul important al evangheliei.

Aţi participat şi dvs, copil fiind, la slujbele deniilor?

O, da, îmi aduc aminte cât de nerăbdător eram să merg alături de părinţii şi fraţii mei... Nu ştiu cât de mult înţelegeam din acea atmosferă sobră, dar abia aşteptam să vină ora deniei... şi mergeam atunci la biserică cu o bucurie negrăită. Simţeam că sunt mai aproape de Hristos, că-L iubesc mai mult, că-L simt, că primesc mai multă tărie de la El. Nici nu concepeam Paştile fără participarea la denii. Şi poate mai eram distras uneori, dar ştiam, când ajungeam acasă, că părinţii ne vor întreba ce-am auzit, ce-am înţeles, ce n-am înţeles, ce-am reţinut şi, de ruşine ca să nu-i dezamăgesc, mă străduiam să fiu numai urechi. Pentru că exista o ispitire (n.r - râde) în sensul acesta. Că dacă nu ştiam să le răspundem la întrebări, însemna că am fost, dar dacă nu am fost şi atenţi, n-am făcut ce trebuia. Iar la slujba Prohodului nici nu concepeam să nu cânt. De aceea, ne îngrijeam din timp să ne procurăm cărticele de pe care să cântăm cu toţii. Prohodul însemna pentru noi participare efectivă.