Cei ce au trecut să-i dea ultima sărutare părintelui Iustin Pârvu au avut şansa de a vedea cât de frumos e omul după chipul lui Dumnezeu. Mulţi n-ar mai fi plecat de lângă el. Şi chiar dacă au fost nevoiţi să-i lase şi pe alţii să se desfăteze de vederea părintelui, s-au dus liniştiţi şi şi-au ales un loc în curtea mănăstirii sau pe munţii din jur, şi, de acolo, privind la chipul părintelui, puteau să exclame în pace: „Îi şade mai bine în icoană”, în timp ce privind toată această icoană a mulţimii de oameni veniţi din toate colţurile ţării au putut de asemenea să trăiască sentimentul de care a fost curpins una dintre tinerele venite de la mulţi kilometri depărtare pentru a-şi lua rămas bun de la părintele: „ce ţară frumoasă avem!”

Nu ştiu să fi fost cineva care să fi avut simţământul că este la înmormântare. Mai degrabă a fost un praznic, iar cântarea „Hristos a înviat” rostită de fiecare din cei prezenţi din toată fibra fiinţei lor a adus şi gustul de Înviere. Dacă ai fi fost aici, cuprins de aşa un duh de pace şi de rugăciune, dar mai ales văzând chipul fericit şi împlinit al părintelui, ar fi fost imposibil să nu te îndrăgosteşti de absolut fiecare frunzuliţă, de fiecare fir de iarbă, de fiecare norişor şi de fiecare rândunică ce au împodobit icoana acestei zile. Trei dintre rândunici chiar s-au încăpăţânat să stea o bună parte din slujba prohodirii părintelui între cele două cruci mari de pe turla bisericii. Ce-or fi vrut să glăsuiască prin asta... ne putem gândi fiecare. Dar ele şi-au făcut datoria. Au fost acolo. Şi oamenii ţi s-ar fi părut mai frumoşi şi ai fi simţit că aşa îi vede şi că aşa îi priveşte părintele. Ai fi avut şansa să-l simţi pe părintele Iustin mustrător, dar plin de dragoste şi de durere pentru tot neamul românesc. Şi probabil că ai fi putut mărturisi împreună cu o altă tânără ce a făcut paşi mulţi pentru a ajunge lângă chipul părintelui: „am simţit nevoia de pocăinţă, am simţit nevoia de schimbare, am simţit nevoia să-L iubesc pe Dumnezeu, am simţit nevoia de a căuta Împărăţia înlăuntrul meu”. Pur şi simplu atâta mulţime de oameni adunată acolo pentru părintele într-un gând unic de rugăciune ar fi făcut ca Liturghia să răsune cu putere în inima cerului sufletului tău. Toţi cei ce şi-au alinat cândva zbuciumul sufletesc în braţele pline de dragoste ale părintelui, astăzi au revenit să-şi ia rămas bun de la cel ce le-a fost povăţuitor şi luminător pe calea care duce către cer.

Mulţi au fost cuprinşi de ultimele cuvinte ale părintelui Iusitn pe care Înaltpreasfinţitul Teofan le-a evocat ca fiind testamentul său pentru neamul românesc. Şi mulţi dintre cei prezenţi au mărturisit că exact de asta avem nevoie: de unitate, în primul rând, în orice situaţie, de pocăinţă, fiecare în parte, de ascultare şi de rugăciune.

Întristarea ar fi putut pune stăpânire pe mulţi dintre fiii duhovniceşti ai părintelui dacă nu ar fi fost încredinţaţi de gândul că astăzi toţi martirii din temniţele comuniste dănţuiesc şi se veselesc la revederea părintelui Iustin, unul dintre ei, care a rămas mai mult decât ei în valea plângerii acestei lumi.

Au fost prezenţi şi foarte mulţi tineri, tineri frumoşi şi care promit mult. Se vorbeşte în ultima perioada că părintele Iustin a fost ultimul mare duhovnic pe care îl mai aveam. O fi aşa, nu o fi aşa, doar singur Bunul Dumnezeu o ştie. Însă un lucru este sigur, sunt din ce în ce mai mulţi tineri care trăiesc frumos şi în duh de adevăr. Şi asta s-a văzut din belşug azi: tineri şi de 13-14 ani care erau atât de pătrunşi de moment încât li se revărsa pe chip tot belşugul de curăţie lăuntrică. Şi asta te făcea să simţi că nu s-a pătimit în zadar în temniţele de tot felul pentru ca noi să putem să ne păstrăm credinţa.