Revelația supranaturală exprimată prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne prezintă pe Cuvântul Tatălui, pe Iisus Hristos, care aduce prin cuvintele Sale modificarea înțelegerii omului făcând din el nu o ființă a lumii sau a naturii, ci un fiu al lui Dumnezeu, realizând substituirea genealogiei naturale a omului cu genealogia sa divină.

Prin întrebarea adresată de iudei lui Hristos: „Cine ești Tu?” sau „Ce spui Tu despre Tine Însuți?”, întrebarea pe care Hristos nu o respinge, ci o consideră decisivă, singura care contează, Hristos ne răspunde sau răspunde umanității arătând cine este Dumnezeu și cine este omul, persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, chemat să devină prin har fiu al lui Dumnezeu.

Persoana divino-umană a lui Hristos și cuvintele Sale, de altfel neseparate între ele, se vor descoperi oamenilor progresiv. Cuvintele pe care le adresează Hristos oamenilor impresionează prin tonul, autoritatea lor și mai ales prin faptul că Hristos este Cel Care facilitează relația omului cu Dumnezeu și se identifică cu ea: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri.” (Marcu 8, 38).

Astfel, Hristos, identificându-Se cu relația interioară a omului cu Dumnezeu și definind calea care duce la Împărăție, înseamnă că oamenii care doresc să caute această Împărăție trebuie să-L urmeze, Hristos fiind Unicul Dumnezeu care leagă fiecare om de Dumnezeu și de alți oameni și pe toți oamenii cu Dumnezeu.

De aici se revelează invitația lui Hristos adresată oamenilor de a-L urma pe calea suferinței crucii care este cea a Împărăției, de a renunța la voința de a păstra viața pentru ei înșiși și de a o da lui Hristos prin care vor primi de la El viața fără de moarte. Această donare a vieții Sale către oameni este totuna cu identificarea lui Hristos cu Dumnezeu, ca Cel care e, cu același titlu ca și Tatăl și Sfântul Duh, deținător al vieții care nu trece, adică Verbul Său.

În lumea acesta în care cuvintele cu sens aproape că lipsesc, se impune, rezumativ, să reliefăm ce învățătură a exprimat Hristos-Cuvântul despre Sine și despre oameni prin cuvintele Sale, analizând trei aspecte: cuvinte despre Sine, cuvinte despre oameni și cuvinte despre esența  interiorității oamenilor.

1. Cuvinte despre Sine

Iisus afirmă despre Sine că este Cuvântul Tatălui, egal cu Tatăl și cu Sfântul Duh, prin care „toate s-au făcut” (I Ioan 1, 1), El fiind Cel care „de la Dumnezeu a ieșit și vine” (Ioan 8, 42). Iisus Îl cunoaște pe Tatăl pentru că locuiește în origine, în Tatăl, fiind autorevelarea Tatălui, chipul Tatălui și Cuvântul Tatălui, adică Cuvântul Vieții infinite. Tatăl este viața eternă care, în autorevelarea ei, vorbește în Hristos, cuvântul lui Hristos spune adevărul: „Dar Cel ce M-a trimis pe Mine adevărat este și cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume.” (Ioan 8,26)

Implicația imediată este aceea că învățătura lui Hristos este clar definită (Ioan 8,16) ea fiind învățătura care nu purcede dintr-o viață particulară, ci din cea a lui Dumnezeu: „De vrea cineva să facă voia Tatălui, va cunoaște despre învățătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi” (Ioan 7, 17).

Cuvintele deconcertante ale învățăturii Sale, prin care Hristos le vorbește oamenilor despre condiția lor de fii ai lui Dumnezeu trimit inevitabil asupra științei Sale și asupra justificării persoanei și originii Sale. De aceea, Cel care îi declară pe săraci în posesia Împărăției lui Dumnezeu nu trebuie, oare, să știe ce este această Împărăție?

Hristos cunoaște ontologic toate acestea, El intervenind în relație ca cel ce deschide ușile Împărăției celor care Îl recunosc, acceptă ura, insulta și persecuția din pricina Lui (Luca 6, 22-33; Matei 5, 11-12).

Faptul că Hristos Însuși deschide sau închide ușa Împărăției după cum omul Îl va recunoaște sau nu, evidențiază faptul că El Însuși constituie accesul în Împărăție, pentru că El este UȘA, sau relația cu Dumnezeu-Tatăl în fapt. Dar a realiza revelarea lui Dumnezeu, a croi calea care dă acces la Împărăție nu o poate face decât Dumnezeu, Hristos declarându-și, astfel, dumnezeirea. De aceea, viața noastră finită nu va putea fi vreodată vie decât numai în viața infinită a lui Iisus care nu încetează să-i dea viața omului.

Toată justificarea condiției divine a lui Hristos vine exclusiv de la El, Hristos refuzând de la oameni să dea mărturie despre El: „Dar Eu nu de la om iau mărturia, ci vă spun acestea ca să vă mântuiți” (Ioan 5, 34). El însuși dă mărturie despre divinitatea Sa și a Tatălui cu care este egal, deoarece Tatăl L-a trimis pe El (Ioan 5, 31-32; Ioan 8, 14-18), respingând, astfel, orice genealogie umană atât în ceea ce-L privește cât și pentru oamenii pe care I-a creat.

Identificarea sau identitatea între cuvântul lui Hristos și cel al lui Dumnezeu reflectă identitatea între Hristos și Dumnezeu Însuși: „Cuvântul pe care l-am spus ACELA îl va judeca în ziua de apoi” (Ioan 12, 47-48). Observăm că realitatea despre care vorbește Hristos nu Îi este străină, nu este un corelat diferit de El, ci e Viața Însăși, a cărei autorevelare este El Însuși: „În El era Viața.” (Ioan 1, 4)

În Sfintele Evanghelii, Hristos-Mesia ne este prezentat ca deținătorul vieții veșnice și ca Cel care o dăruiește cui va voi El (Ioan 4, 25-26). Iisus este Mântuitorul și Dumnezeu, deoarece cunoaște Împărăția și modul de a ajunge la ea, este Cel care constituie relația oamenilor cu Dumnezeu-Tatăl, este identic cu Tatăl și cu Sfântul Duh, deosebindu-Se de oameni prin această identitate ființială eternă și necreată.

2. Cuvinte despre oameni

În Sfintele Evanghelii, în afara afirmării dumnezeirii Sale, Hristos a contestat că am fi ființe ale acestei lumi, explicabile prin ea, putând fi înțelese plecând de la ea.

Hristos substituie în mod constant genealogia lumească a omului cu o genealogie divină, potrivit căreia omul este un viu născut în Viață, adică în El și prin El, în singura și unica viață care există și care este cea a lui Dumnezeu, omul fiind un fiu al lui Dumnezeu.

Această trăsătură esențială a relației interioare a lui Dumnezeu cu omul evidențiază teza principală ce stă în centrul cuvintelor lui Hristos: „Sunteți fiii lui Dumnezeu”, teză ce reprezintă o revelație axiomatică adusă oamenilor de Hristos.

Acest apelativ, de fii ai lui Dumnezeu, atribuit oamenilor de Iisus, nu este o metaforă, ci califică condiția noastră reală, aceea de fii ai lui Dumnezeu și numai ai Lui.

Condiția de fiu al lui Dumnezeu atribuită omului se evidențiază din non-reciprocitatea ce desemnează nașterea imanentă a vieții noastre finite în viața infinită a lui Dumnezeu. Fiindcă în procesul intern al acestei Vieți infinite fiecare viu e adus în propria sa viață, în așa fel încât relația între acest viu și Viața care îl face să fie viu ignoră orice reciprocitate. Hristos, prin cuvintele Sale, denunță acest tip de reciprocitate activă, stabilită de om prin termenii bărbați, femei, copii, părinți, mame, fii, fiice, prin care omul, cu natura sa proprie, natura umană, se așază la temelia lumii, evidențiind deficiența autosuficienței condiției umane ce dezvoltă o societate grefată pe această autonomie.

Afirmarea non-reciprocității, ce caracterizează relația internă a omului cu Dumnezeu, bun cu cei nerecunoscători și răi, este imanența Vieții absolute în fiecare viu, adică Viața care singură are puterea de a-și da ei înseși Viața și, prin urmare, de a o da tuturor celor vii, prin care oamenii devin fii ai lui Dumnezeu, această Viață pe care Hristos o numește Tatăl: „Nu aveți decât un singur Tată, Cel care este în ceruri.” (Matei 5, 45) și ,,Toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos.”(Galateni 3, 28).

De aceea, relațiile reale dintre oameni, ca fii ai lui Dumnezeu, ai Vieții absolute care le face neîncetat darul de a fi vii, sunt acelea de frați, născându-se astfel o nouă reciprocitate întemeiată de Hristos, care face din fiecare bărbat și femeie un frate și o soră pentru ceilalți.

Astfel, Hristos substituie genealogia naturală cu o genealogie divină, arătând că oamenii sunt fiii aceluiași Dumnezeu care trebuie să se iubească unii pe alții așa cum trebuie să facă copiii aceluiași tată.

3. Cuvinte despre esența interiorității oamenilor

Conform Sfintelor Evanghelii, inima omului este locul predestinat de a primi cuvintele lui Hristos sau de a le refuza, posibilitatea omului de a auzi cuvintele lui Dumnezeu fiindu-i consubstanțială deoarece omul este o viață creată de Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh. Și aceasta deoarece întreaga învățătură a lui Hristos ne arată că realitatea noastră efectivă stă în subiectivitatea noastră invizibilă aflată în inimă, aparența noastră exterioară nefiind decât o aparență. De aceea, fie că e vorba de post, de rugăciune, de fapta bună sau rea, aceste diverse activități scapă lumii vizibile, ele realizându-se în inimă, în ascuns, acolo unde rămân necunoscute celorlalți, dar cunoscute lui Dumnezeu. Ori, realitatea sufletească ascunsă privirii, inima, în care se află viața esențială a omului, trebuie vindecată, ea fiind mai mare decât legea (Luca 14, 3-7), iar subordonarea legii față de viață, prezentă în Evanghelii, nu intră în joc doar în cazul excepțional al vindecării unei  boli, ea este valabilă peste tot în existența de zi cu zi.

Auzirea și primirea cuvintelor lui Hristos înseamnă refacerea condiției originare a omului, adică realizarea mântuirii fiilor lui Dumnezeu, iar refuzul cuvintelor înseamnă pierderea mântuirii, prin faptul că omul se socotește izvorul și fundamentul ființei sale, făcând din ceea ce este inferior și exterior lui, adică lumea, sursa poftei sale care-l va devaloriza existențial: „Oare voi nu sunteți mai mult decât ele?” (Matei 6, 26). Divinizând lumea prin ieșirea din sine în exterioritatea efemeră a acesteia, omul va socoti un nimic relația interioară cu Dumnezeu din inimă, din ascuns, considerându-se că subzistă prin el însuși, nedatorând nimănui ceva.

În vederea dobândirii mântuirii este absolut necesar ca omul să se interiorizeze prin întoarcerea din lume în inimă, adică în locul în care Hristos îi vorbește permanent omului despre dumnezeirea Sa și despre relația omului cu El.

Hristos vorbește oamenilor în inimă despre Sine că este cauza lor, faptul că El le-a dăruit viața și poate să o restabilească acolo unde aceasta este denaturată sau pierdută. Motivul esențial al acestui dialog privește mântuirea oamenilor, care constă în împărtășirea tuturor celor vii a unei bucurii fără margini care provine din interioritatea reciprocă a Sfintei Treimi. Posibilitatea pentru oameni de a auzi cuvintele lui Hristos în inimă stă în condiția acestora de fii ai lui Dumnezeu iar refuzul cuvintelor lui Hristos stă în libertatea care le-a fost dată odată cu viața. Refuzul cuvintelor lui Hristos nu înseamnă excluderea judecății Lui, deoarece, fiind creați de Sfânta Treime, toate actele noastre sunt cunoscute de Dumnezeu în chiar momentul săvârșirii lor, atât ca acte cât și ca motivații mărturisibile sau nu.

În ascultarea cuvintelor lui Hristos se află în joc destinul omului, când îl ascultă, omul este fidel darului vieții și se abandonează lucrării acestuia, dar care-l precede pe om întotdeauna: „Luați seama deci cum auziți: Celui ce are i se va da: iar de la cel ce nu are, și ce i se pare că are se va lua de la el.” (Luca 8, 18).

De aceea, Iisus invită omul într-un fenomen al experienței religioase pentru a încerca și experimenta în el însuși adevărul cuvintelor lui Hristos despre dumnezeirea Sa și despre esența omului, o experiență religioasă care nu aplică un sistem filosofic al umanului care face din creștinism o înțelepciune sau o simplă formă de spiritualitate printre altele.

Experiența religioasă sau experiența libertății personale este condiția ascultării cuvintelor lui Hristos care conferă omului izbăvirea de rău, rău care face imposibilă ascultarea Cuvântului.

Dacă înainte de Întrupare Hristos ni se oferea ontologic și proniator ca fiind viața noastră, auzindu-I glasul în inimă ca pulsație a nașterii noastre de către El și prin El, prin Întrupare, Hristos ni se dă și în trupul Său unind trupul Său cu trupul nostru, astfel încât să fie în noi și noi în El, așa cum El este în Tatăl și Tatăl este în El (Ioan 10,30). Este esențial să observăm că toate cuvintele lui Hristos nu sunt ale unei învățături, ci ale mântuirii, iar identificarea cu trupul Lui este identificarea prin har cu Viața Veșnică: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu Îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 54).

Referitor la cele trei aspecte reliefate putem concluziona că adevărul cuvintelor lui Hristos despre oameni nu rezultă decât din adevărul cuvintelor lui Hristos despre El Însuși și depind în întregime de acesta, iar cheia înțelegerii cuvintelor lui Hristos se află în noi înșine deoarece simțim că aceste cuvinte lovesc concepția pe care ne-o facem spontan despre noi înșine trezind conștiința acută a fragilității acesteia.

Semnul concret al îndumnezeirii noastre constă în însușirea gândirii și simțirii lui Hristos, dar și a cuvintelor Sale astfel încât să devină cuvintele noastre.

Nu este alt Dumnezeu în afara Sfintei Treimi care S-a descoperit, ceea ce înseamnă că toate cuvintele lui Hristos trebuie înțelese în sensul că El, Dumnezeu fiind prin esență, ne dăruiește viața Sa. A birui moartea care ne-a atins nu o putem face decât dacă devenim sălaș Tatălui, Fiului și Sfântului Duh începând din viața aceasta și continuând în eternitate. Întregul sens al existenței noastre constă în aceea de a interioriza prin har pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeul Cel fără de început care S-a descoperit nouă.

De aici principala misiune a Bisericii, aceea de a arăta oamenilor că ei sunt creați de Sfânta Treime, ca fii și fiice ale aceluiași Tată, de a înfăptui în lume putința unei alte vieți asemenea vieții lui Hristos și de a da lumii putința credinței în înviere dar și încredințarea ei.