Și Sfântul Isihie Sinaitul vorbește despre îmbolnăvirea și moartea treptată a sufletului. Deși Dumnezeu a creat sufletul „simplu și bun, acesta „se desfată de momelile nălucirilor diavolului și amăgit, aleargă spre cel rău ca la cineva bun”. Astfel, el „își amestecă gândurile sale cu nălucirea momelii diavolești”. În cele din urmă, „căzând la consimțire, preschimbă prin mijlocirea trupului în faptă nelegiuirea din cugetare, spre osânda proprie”. (...)

Chiar dacă este viu, sufletul lipsit de adevărata viață, adică de harul lui Dumnezeu, e de fapt un suflet mort. Și încă: „Scoțându-se protopărinții neamului omenesc pe ei înșiși de bunăvoie de la pomenirea și vederea lui Dumnezeu și nesocotind porunca Lui, pe de altă parte unindu-se în cuget cu duhul cel mort al satanei și mâncând din pomul oprit, contrar voii Ziditorului, au fost dezbrăcați de veșmintele luminoase și de viață făcătoare ale strălucirii de sus și s-au făcut, vai, și ei ca și satana, morți cu duhul”. Iată ce i se întâmplă întotdeauna celui care se unește în cuget cu satana și face voia lui, „fiindcă satana nu e numai duh mort, ci și duh care omoară pe cei ce se apropie de el”. Așa moare sufletul omului.

Atunci când sufletul nu lucrează după firea cea dintru început zidită de Dumnezeu, „deși se poate ca el să-și păstreze viața la arătare, nu mai este viu, ci mort. Spre pildă, atunci când tu, om fiind, nu păzești virtuțile, ești lacom și sfidezi legea, cum poți spune că ai suflet? Pentru că te miști? Dar aceasta este și a făpturilor necuvântătoare. Pentru că mănânci și bei? Dar și fiarele sălbatice fac aceasta. Atunci, poate pentru că umbli pe două picioare? Aceasta mă face să cred că ești mai degrabă un animal cu înfățișare omenească”.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editurda Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 131-132)