Am vorbit cu Dumnezeu despre părintele Ioan Biţă, slujindu-i înmormântarea.

Slujba aceasta se vrea a fi demersul nostru pentru ultimul sfinţiei sale transfer.

Sunt prezent astăzi aici pentru că, atunci când părintele se afla internat la Târgu-Mureş, cunoscându-ne din tinereţile noastre, m-a implorat ca, în cazul în care s-ar produce inevitabilul, să fiu prezent la înmormântarea sfinţiei sale.

Din păcate, suntem sortiţi morţii încă de când ne naştem. Am putea spune că moartea este o serie de scăderi care se operează zilnic; viaţa este o suită de morţi infinitezimale. Mori cu fiecare fir de păr căzut.

Dumnezeu, în bunătatea Lui, i-a făgăduit omului viaţă fără de moarte, numai că, prin căderea protopărinţilor noştri, s-a produs o mutaţie inversă – în trupul omului a apărut moartea, doar sufletul lui rămânând nemuritor.

Şi de atunci, sfârşitul vieţii a trebuit să fie înţeles ca o vreme a roadelor, ca o împlinire, ca o cale spre desăvârşire. Momentul este hotărâtor, deoarece decide destinul nostru etern.

Dintr-un astfel de moment a gustat, ce este drept, destul de agresiv, prin accident, acum câteva zile, şi părintele Ioan Biţă, cel care cu 71 de ani în urmă (n. la 20 aprilie 1947) a primit, prin mâna părintelui Aurel Andrioaiei, în localitatea natală Sineşti din jud. Iaşi, arvuna Învierii şi a vieţii veşnice prin primirea tainelor vieţii spirituale. Astfel, întreaga lui existenţă, încă din fragedă pruncie, a fost încredinţată şi pusă sub ocrotirea Preasfintei Treimi.

Parohia este locul în care fiecare om, prin primirea Tainelor vieţii spirituale, se întâlneşte pentru prima dată cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Părinţii săi, Ioan şi Maria, o familie de oameni gospodari, evlavioşi şi devotaţi Bisericii, i-au insuflat încă de mic valorile morale ale credinţei. Totuşi, tânărul Ioan, din motive lesne de presupus, a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Curtea de Argeş abia în perioada 1971-1974, după satisfacerea stagiului militar (1967-1969) şi doi ani de muncă în domeniul căilor ferate (1969-1971), timp în care s-a şi pregătit pentru admiterea la seminar. Ulterior, în perioada 1975-1981, a urmat cursurile Liceului de Filologie-Istorie din Oradea, obţinând Diploma de bacalaureat. După absolvire nu s-a înscris la facultate, aceasta lăsându-o pentru mai târziu. Îşi va lua Licenţa în Teologie abia în anul 1995, ca absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, secţia Teologie pastorală.

În anul al II-lea de seminar, în luna octombrie, ziua 25, a anului 1972, s-a căsătorit cu tânăra domnişoară Gabriela Bîrlădeanu, născută în localitatea Vlădiceni din judeţul Iaşi – o localitate care ne aminteşte de momentul din 1402, când mitropolitul Iosif I Muşat împreună cu domnitorul Alexandru cel Bun au întâmpinat moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou în drumul acestora de la Cetatea Albă spre Suceava. Împreună cu soţia sa, de profesie învăţătoare, – ulterior juristă –, a format o familie frumoasă, binecuvântată de Dumnezeu cu patru copii: Xenia (n. 1973), Ioan-Teofan (n. 1975) şi gemenii Gabriel-Teodor şi Maria-Fevronia (n. 1976); din păcate, Maria-Fevronia s-a mutat printre îngeri când avea doar doi anişori; copiii rămaşi au primit o educaţie aleasă şi ulterior o formare profesională iruptă din profesiile părinţilor lor: Xenia este profesor de religie la Colegiul Naţional „Grigore Ghica” din Municipiul Dorohoi, iar Gabriel-Teodor este preotul parohiei frăţiilor voastre, „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Brăeşti.

Tânărul Ioan Biţă, în ziua Sfinţilor Adrian şi Natalia (26 august) a anului 1974, a fost hirotonit diacon, în catedrala din Oradea, de către Preasfinţitul Vasile Coman, iar preot trei zile mai târziu, în ziua praznicului „Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul” (29 august), de acelaşi ierarh, pe seama parohiei Câmp din Protopopiatul Beiuş, unde a slujit timp de patru ani (1974-1978), timp suficient pentru un om harnic ca părintele ca să construiască o casă parohială.

Însă, la cerere, în 1978, părintele, din motive care nu ne sunt cunoscute sau poate şi în urma pierderii fiicei sale, Maria-Fevronia, s-a transferat în parohia Chişirid din Protopopiatul Oradea, unde a rămas până-n anul 1981. În luna noiembrie a aceluiaşi an, de comun acord cu familia sfinţiei sale, s-a transferat în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, ca preot paroh mai întâi la parohia Miorcani din Protopopiatul Săveni, unde a slujit timp de şapte ani (1981-1988), iar din primăvara anului 1988 în parohia „Sfânta Cuvioasă Parascheva” - Brăeşti din Protopopiatul Dorohoi, unde a slujit până în luna septembrie a anului 2011, când a ieşit la pensie. Parohia a fost preluată de părintele Gabriel-Teodor, fiul sfinţiei sale.

Ca tânăr pensionar, Protopopiatul Dorohoi, prin Părintele Protopop Stelian Ciurciun, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, i-a încredinţat spre suplinire, pe rând, parohiile „Sfântul Ilie” – Mitoc (2011-2012) şi „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil” – Costineşti (2016-2017). Slujirea lui Dumnezeu nu este doar o obligaţie, ci şi o onoare. Este o onoare să lucrezi în ogorul Domnului şi să-L iubeşti deplin, din toată fiinţa ta, acordându-i timpul tău exclusiv Lui, indiferent pe ce treaptă socială te-ai afla. Numai că o astfel de iubire implică Crucea suferinţei dar şi pe cea a Învierii.

Nu profesiunile sau funcţiile politice te îndepărtează de Dumnezeu, ci aderarea liber consimţită la păcat; mai ales la păcatele strigătoare la cer. Nu păcatul, ci singur Dumnezeu este Cel care ne poate umple inimile.

În restul timpului, sfinţia sa a slujit în această parohie, întâlnindu-se cu cei pe care i-a botezat şi cununat, cu cei pe care i-a spovedit şi împărtăşit, cu cei pe care i-a învăţat virtuţile care să-i susţină în drumul lor spre Împărăţia lui Dumnezeu, printre care: să ierte din inimă necondiţionat, să nu vorbească de rău pe nimeni, ca Dumnezeu să vină în sufletele lor, să fie recunoscători faţă de binefăcătorii lor, să fie milostivi cu cei săraci şi atenţi cu cele ale Sfintei Biserici – nu Îl putem iubi, urma sau asculta pe Hristos, fără a iubi, urma şi asculta Biserica –, i-a învăţat să renunţe la vicii, plăceri, patimi şi păcate, – care sunt moartea sufletului –, să fie lumini în lume şi să conteze pe lucrarea harului Duhului Sfânt în viaţa lor; de aceea, sfinţia sa a vrut să fie, nu doar în viaţă, ci şi după, cu cei pe care i-a crescut şi format duhovniceşte şi cu care, în cei aproape 45 de ani de slujire preoţească, şi-a împărţit bucuriile dar şi necazurile, împlinirile dar şi dezamăgirile.

A dorit să fie înmormântat aici, în curtea şi sub tâmpla bisericii, ca ori de câte ori veţi veni la slujbele bisericii să-i aprindeţi câte o lumânare şi să-i cereţi sfat – aşa cum o făceaţi atunci când vă întâlneaţi cu sfinţia sa pe cale – despre cum să depăşiţi obstacolele, ispitele şi greutăţile vieţii.

Părintele Ioan Biţă, de-a lungul celor aproape patru decenii şi jumătate de slujire preoţească, atât în Episcopia Oradiei cât şi în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, a avut o bogată activitate liturgică, pastoral-misionară şi administrativ-gospodărească. A slujit de mii de ori Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi ierurgii şi a ţinut cuvânt de învăţătură în parohie şi în şcoală, ca profesor de religie; a construit biserică din temelie şi casă parohială în Episcopia Oradiei şi a reparat bisericile în toate parohiile pe unde şi-a desfăşurat activitatea; a pictat Biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” şi a restaurat Biserica-monument istoric „Adormirea Maicii Domnului”, ambele din localitatea Brăeşti; a construit casa praznicală şi a început construirea casei parohiale la Brăeşti ş.a. Sunt activităţi pentru care Preasfinţitul Vasile al Oradiei, strămutat şi el de mult la cele veşnice, l-a onorat cu rangul de sachelar, iar mitropoliţii Moldovei şi Bucovinei i-au arătat, prin subsemnatul, consideraţia lor, Înaltpreasfinţitul Daniel, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Preacucernicului Părinte Protopop Mihai Toma, ridicându-l la rangul de iconom stavrofor, iar Înaltpreasfinţitul Teofan, la propunerea Preacucernicului Părinte Protopop Stelian Ciurciun, conferindu-i „Crucea Sfântului Ierarh Dosoftei”.

Părintele Ioan Biţă a avut o activitate bogată, dar care a lăsat urme greu de vindecat în trupul şi inima sa; timp de trei luni, zi şi noapte, a fost internat la Clinica de Cardiologie din Târgu-Mureş, alegându-se în cele din urmă cu un stimulator cardiac. Nu era pentru prima dată când gusta din astfel de suferinţele şi tristeţile celor care se perindă prin spitale.

Şi, cu toate aceste suferinţe, sfinţia sa nu a murit de inimă, ci moartea a găsit o altă cale de a-l lua; o cale prin care mulţi oameni, nu puţini, îşi pierd viaţa. Moartea vine acolo de unde nici te aştepţi! Pe douăzeci şi trei octombrie, sfinţia sa se întorcea de la Darabani spre casă cu maşina personală, când un alt şofer ce conducea cu prea multă grabă a provocat accidentul. Şi-a aflat sfârşitul – în Spitalul de Urgenţă din Botoşani – o zi mai târziu după accident, în urma unor complicaţii şi cu o zi înainte de a se bucura împreună cu soţia, copiii şi nepoţii de ziua în care ar fi împlinit patruzeci şi şase ani de la căsătorie.

Ce-am putea spune noi în atare situaţie?! În faţa unor astfel de momente, nu putem spune decât că aşa a binevoit Dumnezeu. El este singurul care hotărăşte sfârşitul vieţii omului şi nimeni nu poate prelungi sau scurta anii vieţii lui. Totul este hotărât de Sus! Sunt taine ale lui Dumnezeu care încă nu ne-au fost revelate, deşi revelaţiile sunt uneori dureroase.

Din păcate, iubiţii mei, într-un timp relativ scurt, Protopopiatul Dorohoi, respectiv Arhiepiscopia Iaşilor, a pierdut de pe arealul unui triunghi aproximativ echilateral: Botoşani - Dorohoi - Vârful Câmpului, pe părinţii Gheorghe Vieru, Vasile Cojocaru şi Ioan Biţă, trei preoţi foarte devotaţi Bisericii. Dăruirea lor în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, conştiinţa puternică a responsabilităţii pastorale, precum şi zelul lor misionar în propovăduirea şi păstrarea dreptei credinţe, dar şi în formarea şi creşterea duhovnicească a tinerilor, fac din ei, pentru generaţiile de slujitori, modele demne de luat în seamă.

Se cuvine să adresez un cuvânt părintesc de compasiune şi de întărire sufletească din partea mea şi a părintelui mitropolit Teofan şi familiilor acestor părinţi, precum şi celor de aproape şi de departe, care i-au cunoscut şi iubit.

Aşadar, să ne rugăm lui Dumnezeu acum, în aceste momente de vremelnică despărţire, când părintele Ioan Biţă se adaugă celor din neamul său, călătorind ca să vadă şi cum fiica sa Maria-Fevronia a crescut în veşnicie, ca sufletul lui să se bucure de comuniunea cerească a sfinţilor, în iubirea Preasfintei Treimi, în Împărăţia cerurilor!