Oare se poate așa ceva? Bineînțeles că nu, pentru că „Hristos ieri și azi și în veci este Același” în mod real în Taina Sfintei Împărtășanii. El Însuși ne-a promis că „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”.

Discutând cu unii credincioși , cu durere în suflet am sesizat un lucru tulburător, un fapt care, cu cât te gândești mai mult la el, cu atât începe să apese pe suflet asemenea unei  pietre de moară care acționează într-o dinamică a picăturii chinezești :  Împărtășirea cu Hristos în regim „fast-food”.

Am să încerc în câteva cuvinte să explic acest aspect .

Este vorba despre acei creștini ortodocși, care aleargă să se împărtășească cu Trupul și Sângele Domnului, fără să participe activ la viața Bisericii, fără o pregătire duhovnicească adecvată și…fără ca  nici măcar în ziua în care se împărtășesc cu Sfintele Taine să participe la Sfânta Liturghie.

Este o realitate care se întâlnește destul de frecvent mai mult în mediul urban dar care nu lipsește nici în cel rural și care nu face altceva decât să slăbească credința acestor oameni, atașamentul lor față de comunitatea parohială în care își desfășoară activitatea și în final îndepărtarea permanentă de adevăratul ethos creștin, pentru că a fi creștin înseamnă un mod de a trăi, un mod de a te manifesta. Ceea ce este totuși bun și încurajator este faptul că cei care procedează în așa manieră nu fac parte din creștinii indiferenți și ostili Bisericii. 

„Aș veni la mata părinte dar nu pot să vin sâmbătă seara să stau și să aștept să mă spovedesc și să vin și a doua zi să stau toată slujba. Sunt ocupat, slujbele sunt prea lungi, am treabă etc”, sunt argumentele celor grăbiți, care trăiesc mai mult biologic decât teologic. Spunea cineva că „Sfânta liturghie este imaginea Raiului pe pământ și dacă nu ai răbdare și nu te simți bine la Sfânta Liturghie, atunci cum ai să poți să suporți Raiul și să te simți bine acolo?” În viață lucrurile urgente nu-s întotdeauna și cele esențiale.   

Cei care vor să se împărtășească cu Hristos prin Sfintele Taine, dar sunt atât de grăbiți încât nu au răbdare să participe la Sfânta Euharistie (mulțumire), sunt primii care probabil îl vor părăsi pe Hristos la vreme de ispită fie ea cât de mică, pentru că legătura lor cu Hristos este una exterioară nu una interioară, ontologică, ființială. Tot aceștia de foarte multe ori devin din fii ai Bisericii, judecători ai Bisericii și foarte iscusiți anticlericaliști. De ce? Pentru că Hristos nu este în ei. Oare ce ne spune Domnul Hristos: „de ce Mă numești Domn, dacă nu faci ceea ce spun ?” și în altă parte: „nu tot cel ce zice Doamne Doamne  va intra în Împărăția lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu.” Și ne mirăm că din ce în ce mai mulți sunt astăzi cei care se declară credincioși sau ortodocși, dar care înfierează Biserica, preoții, construcția vreunei biserici, sau eventual fac criză vorbind de manipulare prin intermediul credinței „învechită” cum este credința ortodoxă, (cea care a ținut poporul român unit și demn de-a lungul istoriei sale) atunci când vreun tânăr din dorința de a-l sluji pe Dumnezeu dorește să se facă monah, etc .

Nu ne putem împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului decât în stare de pocăință iar pocăința nu înseamnă un simplu regret pentru păcatele săvârșite ( acesta este doar începutul), ci mai mult de atât. Este conștientizarea și împlinirea unui program de viață pe care am promis încă de la propriul botez (prin nașii noștri) că-l vom respecta: „mă lepăd de satana, de toate lucrurile lui , de toți slujitorii lui și de toată slujirea lui și mă unesc cu Hristos și-i slujesc Lui ca unui Domn și Dumnezeu”.

Cine nu înțelege că Spovedania este un „act medical”, de vindecare a omului întreg (trup și suflet), a unei răni sufletești, a unui păcat sau patimi  și deci că este terapie a sufletului, nu va înțelege că pentru a te împărtăși, nu este necesar doar gestul ritualic al mărturisirii păcatelor, ci presupune un mod de a trăi, un mod liturgic de a te manifesta în propria viață, în familie, la locul de muncă, în comunitatea în care viețuiește etc. Părintele Alexander Schmemann spune că astăzi omul, nu mai cunoaște împlinirea pentru că nu știe ce este pregătirea și nu mai cunoaște ce este  pregătirea pentru că nu mai dorește împlinirea. Într-un cuvânt, pentru că nu simți bucuria dumnezeiască a împărtășirii cu Hristos, n-ai să înțelegi de ce trebuie să te pregătești într-un mod deosebit, și pentru că nu te pregătești într-un mod deosebit pentru întâlnirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie ai toate șansele să ratezi întâlnirea cu El.

Dacă astăzi, datorită tehnologie poți apela cu ușurință la memoria externalizată , adică la computer, și printr-un dublu clic găsim orice informație din orice colț al lumii văzute, nu același lucru îl poți face cu sufletul în întâlnirea acestuia cu Hristos. Nu se poate  doar să treci într-o dimineață pe la Biserică să te spovedești în grabă, imediat să ceri să fii împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului și mai apoi, fără ca măcar să mai participi la Sfânta Liturghie, să-ți vezi de treburile zilnice, plecând din Biserică cu conștiința „împăcată” că ai făcut-o și pe aceasta. Oare te poți bucura de Hristos fără să fii în preajma Lui. Te poți bucura de un Prieten și de bucatele puse de acesta pe masa de ospăț fără să stai cu Prietenul la masă? La Cina cea de taină apostolii au rămas cu Domnul până la sfârșit. Doar Iuda a plecat, după ce a întins în blid, convins că face bine ceea ce face, văzându-și de interesele lui. O vorbă din popor spune că „un lucru bun dacă nu îl faci și bine nu mai este un lucru bun”.

Suntem în Postul Mare, perioadă de trăire intensă a credinței și de pregătire pentru întâlnirea cu Hristos cel înviat la marele praznic al Paștilor. Este perioada în care creștinul cu bună cuviință și dor de cele sfinte se pregătește să meargă la Policlinică (Sfânta Biserică) pentru a-și face un set de analize ( spovedania sau mărturisirea păcatelor) și urmând o schemă de tratament (canonul primit de la duhovnic) caută să se vindece de răceala care l-a cuprins ( răceala față de Dumnezeu) ținând cu strășnicie prescripțiile doctorului (a duhovnicului) pentru că are conștiința propriilor păcate căci a înțeles Scriptura care zice că „măcar o zi de-ar fi viața omului pe pământ nu este fără de păcat” întru cât „doar unul Dumnezeu este fără de păcat”.

Dacă grăbiți fiind de nevoile vieții de zi cu zi putem lua în fugă o gustare la un fast-food la colțul străzii, nu același lucru îl putem face cu Hristos care este Pâine vieții celei veșnice. Sfintele Taine care se află în chivotul de pe Sfânta Masă sunt menite printr-o rânduială liturgică specială pentru bolnavi și cei cu neputințe, pentru care preotul se deplasează la casa celui bolnav pentru a-l împărtăși în orice moment din timpul anului. Acestea nu sunt pentru cei grăbiți și pentru care participarea la Sfânta Liturghie înseamnă o pierdere de timp, ci pentru cei care-și doresc să participe la Ospățul Domnului, dar care, datorită unei neputințe, nu mai pot ajunge la Biserica pentru a se întâlni cu Hristos, căci Însuși Hristos cunoscându-le neputința și dorința, vine către ei.

 „Scopul vieții creștinului este dobândirea Duhului Sfânt” ne zice Sfântul Serafim de Sarov, așadar nu o trăire pur ritualistă și nici minimală, ne conduce spre „moștenirea cea pregătită nouă de la întemeierea lumii” ci o angajare profundă și conștientă în trăirea unei vieți în Hristos, căci o lucrare corectă implică o anumită stare de jertfă.

Preot Adumitroae Mihai Daniel

Parohia Sfântul Prooroc Isaia- Cîrlig, jud. Iași