„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.” (Filip. 2, 5-11)

În concepţia Sfântului Chiril, preocuparea nestoriană cheie pentru distincţia dintre cele două firi era o idee relativ trivială, una care nu merita să fie accentuată în mod repetat. Urmându-l pe Sfântul Atanasie, Chiril a propus un punct de plecare diferit pentru înţelegerea Întrupării. Pentru el, cuvintele de la Filipeni 2, 5-11 ofereau un punct de intrare în înţelegerea articolului hristologic al crezului. Deja într-un tratat timpuriu, scris la scurtă vreme după izbucnirea controversei nestoriene în 428, Chiril remarca: „Discuţia despre kenosis trebuie să preceadă alte chestiuni”. În a treia epistolă către Nestorie, Chiril a introdus cuvintele explicative „golindu-Se pe Sine” în mijlocul scurtei sale expuneri despre cel de-al doilea articol al Crezului: „Şi afirmăm că Cuvântul cel unul-născut al lui Dumnezeu... S-a pogorât pentru mântuirea noastră, golindu-Se pe Sine, El este Cel care S-a întrupat şi a devenit om, adică a luat trup din Sfânta Fecioară, făcându-Şi-l al Său din pântece”.

Chiril a rămas credincios regulii sale în scrierile ulterioare: orice interpretare a Întrupării trebuia să facă dreptate fragmentului de la Filipeni 2, 5-11.

Chiril a insistat că nu a fost un om locuit de Dumnezeu, ci Dumnezeu Cuvântul întrupat, Care a fost subiectul tuturor afirmaţiilor despre Hristos. În epistola sa către monahii din Egipt, Chiril întreabă: „Ei bine, prietenii mei, faptul că Cuvântul lui Dumnezeu doar a locuit într-un om ar fi suficient să arate deşertarea Sa de Sine?”[1]. Dacă nu a existat nici o diferenţă calitativă între sfinţirea de către Dumnezeu a sfinţilor şi participarea lui Dumnezeu în viaţa lui Hristos, ar trebui să conchidem că Dumnezeu, în toate cele trei Persoane, S-a deşertat pe Sine în toate sufletele celor în care S-a sălăşluit. În afară de aceasta, dacă Iisus-omul purtător de Dumnezeu a fost vrednic de închinare, tot astfel ar trebui să fie toţi credincioşii obişnuiţi în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu. Astfel, Chiril a înfruntat acuzaţia de theopatheia cu contraacuzaţia de anthrōpolatria[2]. În plus, o hristologie a unui om-purtător de Dumnezeu ar duce, de asemenea, la concluzia controversată că nu doar trupul lui Hristos, ci, de asemenea, trupurile tuturor celor în care a locuit Duhul erau dătătoare de viaţă[3].

Faptul că deşertarea a fost atribuită exclusiv persoanei omeneşti a dus, totodată, la următoarea problemă, pe care Chiril a evidenţiat-o în mod repetat: firea omenească este deja deşartă şi lipsită de putere şi, prin urmare, incapabilă să se deşarte mai mult. Bazându-se pe II Corinteni 8, 9, Chiril a remarcat că, de vreme ce umanitatea era „foarte săracă” în ochii lui Dumnezeu, nu ar fi fost posibil să „devină săracă”. Sărăcia şi deşertarea reprezintă condiţia firească a omului; ele nu pot în principiu deveni scopurile sale voluntare în Întrupare. Omul nu poate renunţa la ceea ce nu are. Chiril a exprimat acest gând cel mai puternic în al său Comentariu la Evanghelia după Luca, scris după Sinodul de la Efes:

„Întreabă-te, aşadar, Cine a fost Cel care a fost primul în asemănarea cu Dumnezeu Tatăl şi a putut fi socotit ca fiind asemenea cu El, dar a luat chip de rob, şi a devenit apoi om şi, în afară de aceasta, S-a sărăcit pe Sine. A fost El din sămânţa lui David, aşa cum susţin aceştia [nestorienii], pe Care ei Îl consideră că este diferit şi cu totul deosebit fiindcă este celălalt Fiu, distinct de Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl? Dacă este aşa, să arate că El a fost dintotdeauna egal cu Tatăl. Să arate cum a luat chip de rob. Sau ce vom spune că era chip de rob? Şi cum S-a deşertat pe Sine? Căci ce este mai sărac decât firea omenească? El, prin urmare, Care este chipul întocmai al lui Dumnezeu Tatăl, asemănarea şi expresia văzută a persoanei Sale, Care luminează strălucitor în egalitate cu El, Care prin dreptul firii este liber, iar jugul Împărăţiei Sale este pus pe întreaga creaţie – El este Cel care a luat chipul unui rob, adică a devenit om şi S-a sărăcit pe Sine prin faptul că a consimţit să rabde aceste lucruri omeneşti, în afară de păcat.”[4]

Numai cel în care deplinătatea lui Dumnezeu a locuit a putut deveni gol, numai cel care era bogat s-a aflat în poziţia de a renunţa la bogăţiile sale de dragul altora. Golirea unei simple fiinţe omeneşti nu ar putea fi deloc o golire[5]. În a sa Explicatio duodecim capitum scrisă în timpul arestului la domiciliu la Efes la sfârşitul verii lui 431, Chiril a accentuat că acele douăsprezece anatematisme faimoase au fost scrise în mod special împotriva celor care „spuneau că un om simplu (ajnqrwvpo" koinoV") a răbdat crucea de dragul nostru”[6].