„Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20)

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Imnul acesta l-am auzit cântându-se la slujba Învierii şi-l auzim în fiecare duminică dimineaţa, la Utrenie. Evenimentul Învierii Domnului petrecut în prima zi a săptămânii, duminica, dis-de- dimineaţă, se prelungeşte în toate duminicile şi în toate zilele, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos înviat din morţi, nu mai moare, moartea nu mai are stăpânire asupra Lui (cf. Romani 6, 9). El rămâne în starea de înviere în veşnicie. După Înviere, Mântuitorul a mai petrecut pe pământ 40 de zile, timp în care  S-a arătat de mai multe ori ucenicilor Săi şi altor credincioşi, apoi S-a înălţat la Cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui, după cum mărturisim în Simbolul credinţei.

La despărţirea de ucenici, Domnul le-a poruncit, zicând: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am spus vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19-20). Sfântul Evanghelist Marcu spune că, după Înălţarea Domnului la Cer, Sfinţii Apostoli au început propovăduirea Evangheliei şi că „Domnul lucra împreună cu ei şi întărea cuvântul, prin minunile care urmau” (16, 20). Viaţa Apostolilor n-a fost deloc uşoară. Ei au alergat în toată lumea şi L-au vestit pe Hristos înviat, cu preţul multor împotriviri şi suferinţe. Aproape toţi au murit de moarte martirică.

În sensul restrâns al cuvântului, ucenicii Domnului au fost cei 12 Apostoli, dar în sensul lui larg, ucenici ai Domnului sunt toţi cei botezaţi în numele Lui. Cuvântul „creştin” vine de la Hristos şi înseamnă a fi al lui Hristos, a crede în Hristos şi a-L urma pe  Hristos, îndurând orice necaz şi împotrivire. Dar, deşi mulţi cred în Hristos, totuşi nu mulţi Îl urmează, pentru că nu trăiesc după poruncile Lui. De aceea făgăduinţa Domnului: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20) nu se împlineşte decât cu cei care trăiesc după voia Lui. Datoria noastră de ucenici ai lui Hristos este aceea de a ne strădui, zi de zi şi ceas de ceas, să-L avem pe Hristos în inima noastră, prin rugăciune şi prin săvârşirea binelui. Căci „credinţa fără fapte este moartă în ea însăşi” (Iacob 2,17). Numai dacă ne străduim să devenim mereu mai buni şi să facem tot mai mult bine semenilor noştri, Hristos este cu noi, lucrează împreună cu noi şi Îşi arată puterea prin minunile Sale (cf. Marcu 16, 20). Mai cu seamă, în rugăciune îl simţim pe Hristos Domnul în inima noastră care devine, încetul cu încetul, o inimă bună, simţitoare şi compătimitoare faţă de suferinţa semenilor noştri. De aceea primii creştini „stăruiau în învăţătura Apostolilor, în frângerea pâinii (participând la Sfânta Liturghie) şi în rugăciuni…,iar inima şi sufletul celor ce au crezut erau una” Nimeni nu era între ei lipsit pentru că se ajutau unii pe alţii (Faptele Apostolilor 2, 42; 4, 32, 34). Felul de vieţuire al primilor creştini, descris în cartea Faptele Apostolilor, rămâne exemplu de urmat pentru toţi creştinii până la sfârşitul veacurilor!

Despre vieţuirea primilor creştini ne vorbeşte şi Epistola către Diognet, o veche scriere din secolul al II-lea, în care se spune despre creştini  că „locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți (sau leapădă pe cei nenăscuţi n.n.). Întind masă comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc legile”.

Mai târziu, în secolul al XIV-lea, un credincios laic, Sfântul Nicolae Cabasila, spune că esenţialul în viaţa creştinilor este „legea dragostei”, care nu pune nici o piedică în ducerea la îndeplinire a muncii şi a îndeletnicirilor noastre, care nu cere „nici să trăim singuri la marginea lumii, nici să ne hrănim cu mâncări neobişnuite, nici să ne schimbăm îmbrăcămintea, ori să ne primejduim sănătatea…”. Important este „să sfinţim toate ocupaţiile”prin vieţuirea în Hristos, participând la Sfânta Liturghie şi împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Domnului, rugându-ne  acasă, la lucru, pe drum şi în tot locul, urmărind  „sobrietatea şi paza minţii de gânduri rele” şi„meditarea la imensitatea dragostei lui Dumnezeu pentru noi”. El conclude: „Pentru aceasta spre El (Hristos) să ne îndreptăm mereu gândurile noastre, pentru ca mintea să ne fie plină numai de vrerile Lui, iar grija de fiecare ceas să ne fie aţintită spre El”.

Iubiţi credincioşi,

Imnul „Învierea lui Hristos văzând…” cu care am început această Pastorală, ne cheamă „să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea”. În viaţa noastră a creştinilor, ca şi în viaţa pământească a Mântuitorului Hristos, crucea şi învierea sunt două realităţi fundamentale şi de nedespărţit. Nu putem ajunge la înviere decât prin cruce, iar crucea conţine deja învierea, este impregnată de înviere. Mântuitorul ne cheamă la purtarea crucii: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aceasta înseamnă să acceptăm, fără să ne tulburăm, toate încercările vieţii, toate necazurile câte vin asupra noastră şi să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este prezent cu puterea Învierii Sale în toate necazurile şi suferinţele noastre. În cele din urmă, El le poartă pe toate, dacă-I cerem mereu ajutorul şi nu ne pierdem nădejdea şi curajul vieţii.

Viaţa noastră, departe de ţara în care ne-am născut şi ne-am format ca oameni în şcolile româneşti, departe de bisericile în care am fost botezaţi şi de cimitirele părinţilor şi strămoşilor noştri, care ne-au învăţat să fim o ameni credincioşi şi buni, nu este deloc uşoară. Munca este pentru mulţi istovitoare şi nu întotdeauna plătită după cum se cuvine. Unii sunt de-a dreptul exploataţi! Înstrăinarea şi singurătatea îi macină sufleteşte pe mulţi. Biserica este singura noastră scăpare, singura noastră nădejde. Hristos Domnul Cel înviat, Biruitorul morţii şi Dătătorul de viaţă, se identifică cu Biserica pe care El a întemeiat-o tocmai pentru a ne fi tuturor corabie de salvare pe valurile lumii care ne ameninţă mereu cu deznădejdea, cu pierderea sensului vieţii şi chiar cu pieirea. Cine se află în corabia Bisericii, acela este salvat! Hristos Domnul ne aşteaptă, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare să păşim pragul Bisericii  pentru a ne împărtăşi darurile Învierii: bucuria pe care a avut-o mironosiţele văzându-l pe Domnul înviat şi „puterea de a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”, pentru ca nimicsă nu ne vatăme (Luca 10, 19). Mare este puterea credinţei! Să nu ne lipsim de ea nici o clipă, ci mereu să strigăm împreună cu Psalmistul David : „Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte, Doamne să-mi ajuţi mie, grăbeşte-te”!

Iubiţi credincioşi,

în Ţara noastră, după Revoluţia din decembrie 1989, s-au construit sute de biserici noi. A fost o mare nevoie, ca după 45 de ani de comunism, în care nu s-au construit, ci dimpotrivă s-au dărâmat biserici, să se zidească locaşuri de cult, acolo unde nu existau sau erau prea puţine în raport cu numărul credincioşilor. Românii şi-au dovedit credinţa ajutând masiv la ridicarea noilor biserici.

Şi în Germania, după al doilea război, s-au construit mii de biserici noi, atât catolice cât şi evanghelice. De asemenea, ortodocşii de diferite neamuri: greci, ruşi, sârbi, arabi etc. stabiliţi în această ţară şi-au construit şi îşi construiesc în continuare biserici proprii. Se ştie că bisericile sunt nu numai locaşuri de rugăciune, ci şi de comuniune între credincioşii cu aceeaşi identitate de neam, de limbă şi de cultură. Identitatea fiecărui om constituie fundamentul personalităţii sale. Ea se îmbogăţeşte cu ceea ce au alţii specific. 

Diaspora românească a crescut în ţările care ţin de Mitropolia noastră mai cu seamă în ultimii ani. De aceea nu ne-am putut construi decât câteva biserici proprii. Acum suntem în plin proces de procurare sau construcţii de biserici, atât de necesare pentru trăirea credinţei noastre şi păstrarea identităţii. Fiecare parohie se străduieşte, cum este firesc, să aibă biserica ei proprie pentru a depăşii starea de provizorat în care se află.

Un obiectiv comun care ne priveşte pe toţi, preoţi şi credincioşi, este acela al construirii Aşezământului bisericesc din München care va avea o mănăstire şi un centru social şi cultural. După Sfintele Paşti, vor începe lucrările la biserica lui, a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 2011 de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Apelul meu de suflet este acela de a ne uni cu toţii, contribuind fiecare după puteri la ridicarea acestei mânăstiri care va fi un simbol al credinţei şi identităţii noastre ortodoxe şi româneşti, loc de rugăciune şi de întâlnire, ca şi de înnoire sufletească şi trupească.

După cum este obiceiul peste tot, credincioşii care sprijină substanţial vor fi trecuţi în rândul ctitorilor şi vor primi o Gramată de ctitor. Numele lor va apărea pe o placă comemorativă în biserică. De asemenea este obiceiul ca pomelnicele ctitorilor şi al celor care ajută în mod deosebit să fie puse în piciorul mesei Sfântului Altar pe care se aduce jertfa Sfintei Liturghii şi vor rămâne acolo cât va dăinui biserica.

În nădejdea că veţi pune la inimă aceste povăţuiri duhovniceşti şi că vă veţi angaja fiecare să susţineţi iniţiativele Părinţilor rânduiţi de Dumnezeu să vă păstorească, precum şi zidirea bisericii mânăstirii din München, vă îmbrăţişez pe toţi în Hristos Domnul Cel înviat şi chem binecuvântarea Lui aspra tuturor: părinţi şi copii, tineri şi vârstnici. Bunul Dumnezeu să vă ajute în toate, să vă păzească de tot răul şi să vă dăruiască sănătate sufletească şi trupească!

Hristos a înviat!     

Al vostru de tot binele voitor şi rugător către Domnul,

 † Mitropolitul Serafim