Omul este alcătuit din suflet şi trup. De aceea şi viaţa lui trebuie să fie formată din acţiuni trupeşti şi sufleteşti, din practică şi contemplare.

Nevoinţele vieţii practice sunt: postul, înfrânarea, privegherea, plecarea genunchilor, rugăciunea şi celelalte osteneli care îl îndreaptă pe calea strâmtă şi dificilă ce duce la viaţă (Matei 7, 14).

Caracteristica vieţii contemplative este înălţarea minţii către Dumnezeu, trezvia inimii, rugăciunea minţii şi contemplarea lucrurilor duhovniceşti.

Oricine doreşte să sporească în viaţa duhovnicească, trebuie să înceapă cu practica şi mai apoi va ajunge şi la contemplare. Dacă nu va precede fapta, este cu neputinţă să ajungi la contemplare.

Viaţa practică ne curăţeşte de patimi şi ne ridică pe treapta desăvârşirii practice. Totodată, ne pregăteşte drumul pentru viaţa contemplativă. Numai cei curăţiţi de patimi şi cei desăvârşiţi pot să umble pe drumul acesta, după cum arată în Sfânta Evanghelie: Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8), precum şi în cuvântul pascal al Sfântului Grigorie Teologul: „Numai cei care s-au desăvârşit în experienţă pot să se avânte fără primejdie în contemplare”.

Viaţa contemplativă trebuie s-o începi cu frică şi cutremur, cu zdrobirea inimii, după multă cercetare a Sfintelor Scripturi. Şi dacă e posibil, să te călăuzească un bătrân experimentat. Nu trebuie s-o începi cu îndrăzneală şi părere înaltă de sine. „Dacă ceri cu trufie şi mândrie ceva care este mai presus de valoarea ta, notează Sfântul Grigorie Sinaitul, mândria te face să-l ceri înainte de a-i veni ceasul. Dacă-ţi închipui cu înfumurare că vei ajunge singur spre ceva înalt, atunci dorinţa ta este satanică şi, fără să dobândeşti adevărul, diavolul te va înşfăca uşor în cursa lui şi te va face rob al lui”.

(Un serafim printre oameni, Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 354-355)