Chiar dacă spunem că nu începe anul bisericesc ci acela civil e limpede că „greutatea” textelor prin care începem anul devine fundamentală cântăririi cum se cuvine a conținuturilor de mărturisire creștină. Sfântul Ioan-Marcu, autorul celei de-a doua Evanghelii,  în ordinea canonului de textul din Noului Testament, știm că a scris dintâi în aramaică. Limba vorbită de Domnul Hristos în acord cu limba poporului căruia îi propovăduia. Și căruia nu voia să-i formeze elitele ci să-i crească sfinții. Să-și crească, în fond, sfinții. De aceea autorul nostru pleacă de la profeți – Maleahi și Isaia – pe care copii și maturi, știutori de carte ori simpli ascultători în sinagogi, îi știau bine. Știau că unul din semnele Venirii lui Mesia este prezența unui Înaintemergător. Care va binevesti – deci va avea propria Evanghelie – și va descoperi identitatea lui Mesia. E Îngerul feței lui Dumnezeu- de unde aripile lui Ioan în iconografie- care va pregăti calea lui Mesia. De aceea insistența lui Ioan că nu, nu el este Mesia- deși avea semnele nu avea „însemnele” (nașterea din Fecioară, nașterea în Betleemul Efratei, închinarea magilor) – evitând nașterea în popor a unei confuzii legate de mesianitatea sa. Cine slujește lui Dumnezeu știe că nu are voie să-i submineze autoritatea. Și orice calchiere a harului este aspru pedepsită. 

Ioan, ne zice Evanghelia acestei Duminici, boteza în pustie propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor. Oamenii vedeau în el un slujitor desprins din idealul lor. Mutase spălarea rituală în marele mitzvach care este Iordanul. Care recunoaște și el- asemeni peșterii însuflețite a Betleemului și asemeni stelei care chivernisește drumul magilor- că Acesta Ce vine în apele Sale este Cel ce a dăruit apele și cerul cu tăria și stelele sale. Icoana acestui botez e legată de pocăință și iertarea păcatelor. Dar și de promisiunea lui Ioan că Acel care vine va boteza cu Duh Sfânt. Imaginea pe care o propune Ioan e una a slujirii lui Mesia. Ideea că nu e vrednic să-i dezlege cureaua sandalelor ne duce cu gândul la primul și cel mai umil slujbaș care iese în întâmpinarea stăpânului. Care pune mâna pe piciorul lui murdar, asudat de drum și plin de praf. Și care, de cele mai multe ori, primea și câte un picior mai dur de la stăpân pentru că, nu-i așa, sclavul nu se grăbește niciodată la nivelul nevoii celui care-l stăpânește. Ce vedem la Iordan nu are nici o legătură cu tot ce crede Ioan despre sine. Dumnezeu-Omul îl onorează. Îi cere să împlinească tot ce are de plinit. Ba oferă momentului și o incredibilă tensiune umană. Ioan este primul om despre care avem vești scrise că Hristos poartă un dialog, în ordinea aceasta propusă de sărbătorile liturgice, că îi îngăduie împlinirea misiunii sale pământești. Vădirea lui Dumnezeu Întrupat. Nu-i de ici de colo. 

M-am întrebat mereu dacă la Iordan Înaintemergătorul Ioan știa ce se va alege de viața sa. Cum va fi ucis și „își va pierde capul umblând după Adevăr” cum inspirat grăia poetul Ioan Alexandru. Ioan este un poem de iubire a omului către Dumnezeu. Opusul deplin al fariseilor și cărturarilor, mărturisitor al pocăinței ca o formă de înviere a trupurilor, ceea ce va fi supărat teribil pe saduchei. Ioan este opusul la tot ce avea Templul ca slujitor. Ascetic în hrană și îmbrăcăminte, scurt în vorbire și fundamental moral. Coerent ca un bici care pleznește aerul încărcat de miresmele neputinței omului de a nu se mai vedea numai pe el ci pe Dumnezeu, Creatorul. Ioan scoate idolul mândriei din sufletul lor și predica sa pare mai degrabă un exorcism decât bocetul în care se transformase omilia la Templu. Ioan refuză să vadă pe om ca „băiat bun” care așteaptă mila lui Dumnezeu în multele sale ipostasuri nemernice. El cere curăție. Nu doar prin îmbăiere în apa Iordanului. 

Când pleacă Domnul Hristos de la Iordan Botezătorul nu are dubi. Aude și vede că e Fiul lui Dumnezeu întri care Tatăl a binevoit. Deși îl reperase pe când abia ce se apropia de locul botezului. Care este nodul dintre intrarea poporului lui Israel – fără Moise – în Țara Promisă și dealul de pe care, după tradiție, Ilie fusese ridicat la cer cu o căruță de foc. O icoană a Schimbării la Față cu mult înaintea Schimbării la Față. Ioan știe că Mesia împlinește la rigoare profețiile. Venirea lui Iisus Hristos în punctul acela al Betaniei de dincolo de Iordan îndeplinește încă o exigență a profețiilor, mărturisind împlinirea Legii lui Moise cu forța propovăduirii lui Ilie. Despre care nu avem voie să uităm că înviase pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului ca un gest profetic, legat mai degrabă de Hristos decât de el. Confirmarea aceasta o va purta Ioan în suflet mereu în scurta sa viață de aici încolo. Mie lecția mi se pare teribilă. Omul care vede deplin mesianitatea împlinită în Hristos, cel din neamul lui David, este decapitat de unul care nu doar că nu-și cunoștea Legea duhovnicească a neamului său – și trăia cu soția fratelui său- ci privea pe Ioan mai degrabă ca pe unul dintre magii ambulanți care rosteau rotogoale de cuvinte. Pe el, pe Ioan, care la Iordan Botează Cuvântul care Trup S-a făcut și a locuit în mijlocul nostru. Știind că Acela dăruiește alt Botez decât al său: Botezul cu Duhul Sfânt! De aceea, cred, că de pe malul Iordanului omul lui Dumnezeu Ioan zărește în lumina Învierii strălucind Golgota!