Zilele acestea am străbătut Țara în lung și în lat. Am văzut sate, comune și orașe pline de inimi curate și dureros de frumos legate de comunități și Biserică. Oameni atașați de Biserică, fără să facă din asta vreun prilej de mărire. Plini de bucuria descoperirii altor oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu. I-am rugat să rămână împreună, să continue să construiască parohii vii, legate între ele prin firul roșu al credinței și azuriul nădejdii. Și am descoperit în câte feluri dragostea luminează credința, făcând-o să rămână legată de Dumnezeu Cel Întrupat. 

La vremea când scriu aceste rânduri mă pregătesc să închei pelerinajul meu cu Hristos printre comunitățile românești. Cuminți și așteptând mereu semnal de lumină. În seara acesta, la Beiuș, povestea este despre cum Betleemul poate vindeca o inimă obosită. Sau, dacă vreți, cum poate vindeca inima unei Țări obosite de ură, nestatornicie în cuvânt și orgolii aprinse din nimicul unor ideologizări absurde. Mi-am adus aminte de spusele un bătrân dintr-un sat de munte care, privind la mine după o Liturghie, mi-a spus simplu: „Părinte, mulțumesc că azi ai dat înapoi Crăciunul lui Dumnezeu!” Mi s-a părut așa, o șoadă de om înțelept. Dar în toate drumurile din anul acesta mi-a răsunat în suflet spusa lui: „Să dăm crăciunul înapoi lui Dumnezeu!” Nu e vorba doar de sărbătoare, vă asigur, și nici doar de „simbolul” legat de Crăciun.

Văd o umbă de ură și judecată nedreaptă care curge peste toate rănile noastre cotidiene, care infectează trupul slăbit de durere al Țării. Un soi de infecție internă care uneori e sesizabilă în pustule de ură, indiferență și răutate inutilă. Văd cum cântă copiii colinde și mă bucur. Apoi văd comentariile câte unui atotștiutor de canoane și Sfinți, cum abuzează colindul și rănește copii. Alteori aud comentarii răutăcioase despre momente din episodul Nașterii Mântuitorului și răutăți inutile asupra Fecioarei Maria. Creativitatea răului e limitată, de aceea, reciclată an de an, devine penibilă.  

A duce Crăciunul în linia penibilului este la fel de grav ca purtarea lui pre linia consumismului inutil. A face din sărbătoare prilej de rănire a comunității creștine sau de rănire, real rănire, a copiilor care cântă Bucuriei devine clișeu de o penibilitate vecină cu Irod și Iuda, deopotrivă. Avea dreptate Moș Grigore. Crăciunul trebuie redat lui Dumnezeu. Prezenței Lui în casele, familiile, comunitățile noastre de muncă și rugăciune. Trebuie reașezat la picioarele Pruncului care se naște sub ochii noștri. Mirați oarecum. Că, în ciuda urii noastre, an de an, Iisus Hristos nu refuză prăznuirea Sa în viețile noastre. Vieți de oameni imperfecți, răniți și rănitori, care nu vorbim tot timpul coerent adevărului și nici nu tăcem când e nevoie de liniște, ca să învățăm inima limba iubirii. Vine – iertați-mi îndrăzneala – cu încăpățânarea Iubirii care refuză exilul din lumea fluidă a minciunii și rănii. Care refuză să-și moară Nașterea înainte de a-și învia Moartea. 

Scos din preocuparea omului modern, și nu numai, să mă credeți că fiecare generație a avut prea-modernii ei, Iisus Hristos nu se auto-exilează în credința unor oameni sau în liniștea de vecernie a vreunui locaș. E acolo unde nu se așteaptă cei care nu cred, nu văd și nu înțeleg. În locurile unde ei cred, mereu și mereu, că Îl pot înlocui, punând în loc tehnica, megatehnica și super-deșteptăciunea umană. Care, sigur că sunt bune, dar nu să înlocuiască pe Dumnezeu și nici să-I fie completare. Dumnezeu nu poate fi înlocuit și nici completat, ci pentru a ne descoperi ca împreună-lucrători cu El la mântuirea noastră. 

Prea mult s-a bătut imaginea pe chipul unui Dumnezeu-Grinch care strică luminile lumii și ucide visele. Nu. El nu e Stăpânul ursuz și avar și nici nu ține să iasă în față pentru a fi aplaudat ideologic. Locul Lui nu are alternanțe. Din ieslea Betleemului nu intră într-un studio de publicitate și nici în laboratorul de noutăți false. Ci păstrează mereu ținta: omul. Inima lui. Viața lui. 

Să dăm Crăciunul înapoi lui Dumnezeu. Să-l așezăm la masă prin sărac și singur, să-I facem bucurii aprinzând beculețe, lacrimi de lumină, în marele brad al nădejdii, care rămâne Crucea. Să nu privim cu jind la cele pe care le consumă alții, ci să ne bucurăm cum, în ciuda puținului nostru cotidian, suntem fericiți. Căci suntem „boierii” Lui, oamenii Lui de încredere, chemați de El la masa Împărăției. Cine mai e ca noi? 

Străbat Țara în lung și lat și nu reușesc să-i urăsc pe oameni și nici să privesc necredința lor ca o meteahnă, ci ca o lipsă de Har. Dacă pot să ajut, mă bucur. Râdem și plângem împreună, ne povestim lucrurile care ne leagă de Dumnezeu și apoi, cuminți, ne reașezăm ca iesle de inimă la îndemâna Pruncului născut în ieslea Betleemului. Cum zice colindul? „Vino, Iisuse, în inima mea..”? Inimă lângă inimă, bucuroși că Hristos ne este Dumnezeu-Omul care ne mântuiește. 

Doamne, vino, vino și ia Crăciunul la Tine. Fă din noi o Țară în care sângele curs pentru ea vindecă nebunia clipei. Fă din Crăciunul românesc un Betleem în care să te simți în siguranță. Vino, Iisuse, în inima mea...