La crearea primilor noștri părinți, Dumnezeu a adus la existență pe pământ o formă de viață nouă și superioară: omul. Bărbatul și femeia. Dintre toate făpturile create de El, numai ei erau după chipul Său. Erau absolut diferite de oricare altă formă de viață de pe pământ. Dumnezeu îl face pe om la sfârșitul creației tocmai pentru a-i pregăti locul potrivit, după Atotînțelepciunea Sa, chemându-l la existență așa cum, ulterior, este chemat cel invitat la cina din parabola Noului Testament (Luca 14, 16-24).

Din multa iubire de oameni, sfatul Sfintei Treimi a hotărât la plinirea vremii: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 26-27).

Este cât se poate de clar că, atât bărbatul, cât şi femeia au fost făcuţi după același chip. Dumnezeu se apleacă asupra materiei create precum olarul ce dorește să-și meșteșugească lucrul său și, luând țărână din pământ, a modelat cu propriile mâini trupul, iar mai apoi, suflându-i suflare de viață, l-a făcut viu. Acest fapt dovedește că omul are o poziție specială nu numai față de natura din care este luat trupul lui, dar și în raport cu Dumnezeu, înaintând spre asemănare.

Rațional vorbind, am putea spune că Dumnezeu i-a plăsmuit pe Adam și, mai apoi, pe Eva, ceea ce ar însemna că a creat de două ori, adică doi oameni. În aceeași idee, și în mijlocul bisericii se înfățișează tot două persoane, un urmaș al lui Adam și o urmașă a Evei, dar după primirea Sfintei Taine a Căsătoriei, ei devin o familie și un singur trup: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Matei 19, 5).

Așadar, dacă prin liber consimțământ și mânați de iubire, mirii devin una prin binecuvântare, tot așa și Adam împreună cu Eva una sunt. „Un singur trup” înseamnă că, în același fel în care corpul nostru este o unitate întreagă și nu poate fi separată în bucăți fără a-și pierde integritatea, tot astfel a dorit Dumnezeu, în Atotînțelepciunea Sa, să se întâmple și în relația de căsătorie. Nu mai sunt doi, bărbat și femeie, ci formează împreună un întreg, o singură familie. 

Am putea spune că Adam o avea pe Eva înlăuntrul său deoarece Dumnezeu, atunci când l-a adormit cu somn greu, i-a luat o coastă din partea inimii, care simbolizează puterea iubitoare a omului, și a adus la viață ajutor pe măsura nevoii sale de atunci. Mai mult, cunoscând Dumnezeu mai dinainte nestatornicia omului față de singura poruncă edenică, a asigurat astfel înmulțirea neamului omenesc de după cădere.

Din punct de vedere fizic, soții devin un singur trup, iar rezultatul acestei uniri se regăsește în copiii lor, care dețin o alcătuire genetică specială, specifică unității părinților. Chiar și în aspectul cel mai lăuntric al relației lor, soțul și soția nu trebuie să își considere trupul ca fiind al lor, ci aparținând partenerului lor, după cum ne arată Sfântul Apostol Pavel: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (1 Corinteni 7, 4).

Deși pentru majoritatea oamenilor aspectul cel mai important este ca doi oameni să trăiască împreună împlinindu-și nevoile reciproce, Dumnezeu are o chemare mult mai înaltă pentru căsătorie. În același fel în care trebuiau să Îl slujească pe Mântuitorul cu viața lor înainte de căsătorie (Romani 12, 1-2), cei doi trebuie acum să Îl slujească pe Hristos împreună, ca o unitate, și să își crească copiii în iubirea de Dumnezeu.

Unirea celor doi prin Taina Căsătoriei trebuie să țintească, în primul rând, spre ajutorarea reciprocă în vederea mântuirii; apoi, în al doilea rând, nașterea de prunci, ca un rod al binecuvântării și al ascultării poruncii date de Însuși Dumnezeu: „Creșteți şi vă înmulțiți şi umpleți pământul şi-l supuneți; şi stăpâniţi...!” (Facere 1, 28).

Interpretarea Sfinților Părinți asupra acestui verset menționat este una profundă, care depășește sensul literal, biologic sau administrativ. Ei văd în aceste cuvinte nu doar o permisiune de a folosi resursele pământului puse la îndemână de Dumnezeu, ci o responsabilitate spirituală uriașă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că trebuie să înțelegem prin aceste cuvinte o creștere a virtuților, o înmulțire a gândurilor bune și o stăpânire prin iubire.

Dumnezeu îi „pune în gardă” pe Adam și Eva, astfel încât mintea lor să rămână credincioasă cuvintelor vii din porunca „postirii”, întărindu-le menirea de a deveni desăvârșiți prin ascultare și prin refuzul benevol al plăcerii îmbietoare a fructului oprit care era frumos la vedere şi bun la mâncare (Facere 3, 6).

Protopărinții noștri au eșuat în ascultarea față de Dumnezeu, iar apoi, încercând să se dezvinovățească, au desăvârșit ruptura de harul care îi acoperea. Au ajuns astfel să „naufragieze” pe un pământ care le va oferi rodul printre spini și pălămidă: „De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat” (Facere 3, 22-23).

Familia creștină, plămădită de Dumnezeu încă de la Creație, rămâne pentru totdeauna temelia societății și a vieții spirituale, unind bărbatul și femeia într-un singur trup. Rolul său depășește aspectele biologice sau sociale, vizând unirea cu Hristos. Deși protopărinții au căzut din ascultare, bărbatul și femeia de astăzi au modelul dat de Dumnezeu în Eden, reînnoit prin nunta din Cana Galileii și desăvârșit prin Jertfa de pe Cruce. Statornicind în credință și trăind în iubire, respect și unitate, familia are chemarea de a propaga valorile creștine și de a oferi un mediu de mântuire.

(Preot Radu Constantin, Parohia „Sfinții Voievozi” Scoposeni – Gorban)