În ultimul răvaș ai scris despre o însingurare și tăcere duse până la extremă. Despre aceasta ți-aș spune că, precum orice alt lucru nu se face dintr-odată, ci treptat, tot așa nici pe acestea două nu le vei putea deprinde grabnic. Pentru început să știi că, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, tăcerea trupului înseamnă bunăcuviința simțămintelor trupești, adică a văzului, auzului, vorbirii precum și a pântecelui, iar tăcerea lăuntrică constă în bunăcuviința cugetelor, în a le respinge nu numai pe cele trupești, ci și pe cele de mânie și judecată, de îngâmfare și de bănuială. Trebuie să începem, cu ajutorul lui Dumnezeu, printr-o tăcere cu dreaptă socoteală. Să răspundem la întrebări după trebuință, pe scurt și cu blândețe; să nu umblăm pe la chilii fără nevoie și nici să vorbim despre cele netrebuincioase; oriunde ne-am afla, să ne păzim mai ales a judeca și cleveti, precum și a nu necăji pe nimeni. Iar dacă ni se va întâmpla din neputință sau din obișnuință veche să păcătuim, atunci să ne pocăim mai întâi înaintea lui Dumnezeu și apoi în fața părintelui duhovnicesc. (Sfântul Ambrozie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 16)