Creştinului îi sunt de trebuinţă în toată viaţa încercările, ca nişte mijloace de verificare a stării sale sufleteşti. Şi fiindcă viaţa noastră, dacă o comparăm cu interiorul unei case, se umple de necurăţenii, trebuie negreşit să dereticăm în ea, să ştergem lucrurile de praf.

Aşa cum pentru verificarea anumitor obiecte – de argint, de pildă – trebuie să avem instrumente speciale, tot aşa pentru a ne verifica şi pune la încercare sufletul avem nevoie de cei din jurul nostru, care, cu voie sau fără voie, prin faptele lor în raport cu noi, să ne demonstreze nouă înşine şi celorlalţi în ce măsură ţinem sau nu poruncile lui Dumnezeu, date nouă prin Sfânta Evanghelie, dacă trăim în duh, zăgăzuim cele ale cărnii, sau dacă trăim cu trupul, supunându-ne ca nişte robi cărnii, patimilor, gândurilor trupeşti.

Aflând că nu trăim după voia lui Dumnezeu, după poruncile Dulcelui nostru Mântuitor, ci după voia noastră oarbă şi păcătoasă, să căutăm a ne îndrepta cu grăbire şi a urma îndată cu sârguinţă poruncile dumnezeieştii Evanghelii. 

(Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 85-86)