Putem distinge două îndatoriri de bază ale preotului faţă de bolnavi: 1) ace­ea de a-l îndemna pe bolnav să se supună examenului medical şi, în caz de necesitate, unui tratament sistematic, şi 2) aceea de a-l ajuta pe bol­nav să se lupte cu boala, să conştientizeze în mod critic şi să biruie anomaliile sale de caracter şi de comportament. Medicul psihiatru îl poate trata pe bolnav în perioadele de psihoză acută, poate ajuta la diminuarea frecvenţei crizelor de boală şi, în măsura posibilităţilor, la prevenirea recidivelor acestora. Rolul duhovnicului este de­osebit de însemnat pentru aceşti bolnavi în peri­oadele dintre crize, când ei conştientizează chi­nuitoarele contradicţii dintre stările polare de ex­citaţie şi deprimare, de luciditate şi de mânie oarbă, de luminare şi de întunecare a conştiinţei, dintre stările polare de bunăvoinţă faţă de lume şi oameni şi de înrăire mohorâtă, irascibilitate, bănuială faţă de învăţăturile moralizatoare... Comportamentul preotului este definit de în­datorirea generală a pastoraţiei: aceea de a ajuta omului să afle adâncul pocăinţei, să refacă per­ceperea duhovnicească corectă a vieţii din sufle­tul omenesc, raportarea corectă la propriul păcat şi la propria demnitate nemuritoare de fiinţa omenească, care este supusă unor încercări atât de dramatice la bolnavi atunci când dedublarea se manifestă la modul maximal.

(Dr. Dimitri Aleksandrovici Avdeev, Când sufletul este bolnav, Editura Sophia, București, 2005, p. 39)