Nimeni dintre drept credincioșii creștini să nu se împuțineze la suflet încât să zică sau să cugete că nu mai este mântuire pentru el. Împuținarea aceasta a sufletului și îndoiala pentru mântuire vine de la vrăjmaș. Șarpele care a îndemnat odinioară pe strămoși să mănânce din rodul oprit spunându-le că nu vor muri niciodată, acum și-a schimbat glasul și le șoptește la mulți, zicând: „Zadarnic mâncați pâinea vieții”, căci „nu mai este mântuire pentru voi!”. Auziți ce glas înșelător răsună astăzi?

Sfântul Proroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmul 3, versetul 2: „Mulți zic sufletului meu: nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui!”. Dar el se întărea cu nădejdea în Dumnezeu, zicând: „Pentru ce ești mâhnit suflete al meu și pentru ce te tulburi? Nădăjduiește spre Dumnezeu, mântuirea feței mele și Dumnezeul meu” (Psalmul 41, 6-7). Și aceste cuvinte Prorocul le rostește de mai multe ori, arătând cu asta primejdia care vine din deznădejde.

Citiți cu băgare de seamă la Psaltire și veți vedea cât de întărit este împăratul David cu nădejdea mântuirii. El nu era nici botezat și nici bucuria învierii Domnului n-a cunoscut-o arătat, ci numai în chip tainic, dar nădejdea mântuirii răsună în toți psalmii lui. Afară de asta nici el n-a fost scutit de rănile păcatului, ba încă a pătimit cele mai grele răni (din preacurvie și din ucidere). Dar nădejdea lui nu s-a împuținat și pentru aceasta s-a mântuit și s-a sfințit. Socotiți apoi că tâlharul cel credincios era în gura morții cu sufletul împovărat de rele, dar nădejdea lui a rămas neclintită până la urmă. Căci de n-ar fi avut nădejde, atunci n-ar fi îndrăznit să zică: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 385)