Îndreptarea răului făcut nu înseamnă iertarea de dragul confortului personal
Emoțiile pot devia îndreptarea reală a celui care a greșit, iar iertarea nu trebuie căutată pentru un sentiment de confort personal.
Când am făcut rău cuiva și ne dăm seama că am greșit, de multe ori mergem la persoana respectivă și ne exprimăm mâhnirea, iar când discuția este încărcată emoțional, se varsă lacrimi, se iartă și se folosesc cuvinte mișcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcați și totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur și simplu ne-au încântat propriile noastre virtuți, iar cealaltă persoană, care poate este bună și se înduioșează ușor, a reacționat la scena noastră emoțională. Dar tocmai aceasta nu este întoarcerea. Nimeni nu ne cere să vărsăm lacrimi, nici să avem o întâlnire emoționantă cu victima, chiar dacă aceasta e Dumnezeu. Ce se așteaptă de la noi, este ca atunci când am înțeles răul făcut, să îl îndreptăm.
Iar întoarcerea nu se sfârșește aici, ci trebuie să ne ducă mai departe în procesul schimbării noastre. Întoarcerea începe, dar nu se sfârșește niciodată. Este o mișcare crescătoare prin care noi devenim din ce în ce mai mult ceea ce ar trebui să fim până când, după ziua judecății, aceste categorii ale căderii, întoarcerii și dreptății dispar și sunt înlocuite de categoriile vieții noi.
(Arhiepiscopul Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher & Son Ltd, Norwich, 1966, pp. 66-67)
Să uităm relele, așa cum uităm de bolile care trec
Sub ocrotirea Maicii Domnului
Traducere și adaptare:Sursa:Arhiepiscop Antonie Bloom, Living Prayer, Fletcher & Son Ltd, Norwich, 1966Citește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro