Infecţia de tract urinar este reprezentată de acea patologie de natură bacteriană ce afectează interstiţiul renal şi bazinetul, purtând denumirea de infecţie a căilor superioare sau de pielonefrită şi/sau căile descendente, repectiv tractul urinar inferior, cu denumirea de infecţie a căilor inferioare, iar infecţia vezicii urinare purtând denumirea de cistită

Criteriile de diagnostic ale acestei afecţiuni constau în prezenţa obligatorie a bacteriuriei semnificative (peste 100.000 de colonii de germeni la 1 ml de urină) şi de prezenţa neobligatorie, dar frecventă a piuriei (leucociturie).

Infecţia tractului urinar (ITU) este afecţiunea cea mai frecventă din rândul bolilor reno-urinare, ocupând locul al doilea printre bolile infecţioase, după infecţiile respiratorii. Nu rare sunt cazurile de bacteriurii asimptomatice cu o incidenţă de aproximativ 1,5% la fetele de vârstă şcolară, ceea ce impune importanţa examenelor bacteriologice urinare.

Cauzele care favorizează apariţia ITU sunt mai mult sau mai puţin cunoscute. Particularităţile anatomo-funcţionale ale tractului urinar ca şi relaţiile sale cu aparatul digestiv înlesnesc infectarea lui cu floră intestinală cu atât mai uşor cu cât vârsta copilului este mai mică.

Starea de denutriţie, ca şi afecţiunile care pot determina o scădere a reactivităţii organismului se pot înscrie în rândul factorilor favorizanţi. Unele afecţiuni neurologice, cum ar fi meningo-mielocelul, pot favoriza instituirea unei infecţii urinare.

Cele mai frecvente cauze favorabile şi cu potenţial de risc foarte crescut sunt însă acumulările structurale sau funcţionale, moştenite sau dobândite, ale aparatului renal sau extrarenal, vascular sau de organe intraabdominale, care pot produce obstrucţia fluxului urinar şi, respectiv, staza urinară. Aceste anomalii pot determina 40% din totalul infecţiilor urinare, iar lăsate să evolueze se pot complica cu o infecţie urinară cu caracter cronic.

Manifestările clinice prin care infecţia urinară se face cunoscută sunt variate, adeseori discrete, iar numeroase cazuri sunt lipsite de simptomatologie. Dintre simptomele generale cele mai cunoscute sunt febra, durerile abdominale, disuria, incontinenţa urinară, hematuria, anorexia, stare de agitaţie, tulburări digestive sau constipaţie, manifestările gastro-intestinale, dominând tabloul clinic al infecţiei urinare la sugar.

De cele mai multe ori episoadele iniţiale cu astfel de modalităţi de manifestare pot fi trecute cu vederea. Când infecţia urinară persistă se impune antibioterapia administrată în scopul rezolvării stării infecţioase.

Tratamentul infecţiei urinare este complex, diferenţiat şi individualizat, bazându-se cu deosebire pe eficienţa promptă a medicaţiei antiinfecţioase şi de îndepărtare în formele secundare a factorilor favorizanţi, în scopul evitării recurenţelor şi reinfectărilor şi va fi urmat numai sub strictă supraveghere medicală.