Îngenuncherea în timpul slujbelor săvârșite în Biserică, însoţită de cele mai multe ori de metanii, este o formă de cinstire a lui Dumnezeu şi de exprimare a sentimentului nostru de respect, smerenie şi supunere faţă de El.

În perioada postpascală și până la Cincizecime, tot mai mulţi credincioşi se întreabă dacă pot îngenunchea sau face metanii atât în locașurile de cult, cât și în cadrul rugăciunilor particulare. Pentru a da un răspuns care să clarifice această problematică, este necesar să căutăm dispoziţiile și normele canonice sau tipiconale existente.

Astfel, cel de-al 20-lea canon al primului Sinod Ecumenic desfășurat la Niceea în anul 325 încearcă să generalizeze săvârşirea rugăciunilor din perioada Cincizecimii „stând în picioare”:

„Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii Duminică şi de la Paşti până la Rusalii, pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel, în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stând în picioare”.

Mai apoi, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, arătă, în canonul 91, că perioada „Sfintei Cincizecimi” nu este o vreme de întristare, ci o perioadă de bucurie pentru prezența vie a Mântuitorului în viața noastră, drept pentru care nu vom îngenunchia la rugăciune:

„Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a Învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi... în care zi, orânduielile Bisericii ne-au învăţat să preferăm felul de a sta drept la rugăciune, spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare”.

De asemenea, Sinodul Trulan (Constantinopol, 692), prin canonul 90, precizează:

„Am primit în mod canonic, de la Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în duminici, cinstind (astfel) Învierea lui Hristos. Drept aceea, ca să nu nesocotim chipul lămurit al ţinerii acestei (porunci), rânduim (poruncim) limpede credincioşilor, ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului care se ţine (în vigoare) nici unul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când (în care) după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile (noastre) Domnului”.

Astfel, pe baza acestor prevederi canonice observăm că Sfinţii Părinţi au interzis îngenuncherea atât Duminica, în ziua Învierii, cât şi în perioada postpascală. Însă, având în vedere faptul că de sinoadele ulterioare ale Bisericii nu au insistat asupra acestei chestiuni și nu au formulat alte hotărâri clare, obiceiul nu s-a păstrat până în zilele noastre sau nu s-a transmis uniform în tot spațiul ortodox.

Într-un interviu publicat pe site-ul doxologia.ro, părintele Costel Mareş, protopop de Moineşti atrage atenția asupra faptului că aceste hotărâri canonice au fost luate în vremea respectivă, foarte îndepărtată, când participarea credincioşilor la slujbele divine se făcea cu regularitate, erau mult mai ancoraţi în viaţa Bisericii. În Biserica veche – subliniază părintele Mareș – îngenuncherea era interzisă „nu doar în această perioadă, ci și în toate zilele de duminică, pentru că acest act de cult era privit ca expresie a pocăinţei, a părerii de rău, a plângerii pentru păcatele săvârşite, ceea ce era în totală contradicţie cu starea de bucurie pe care o crea perioada pascală”.

De aceea, este necesar să deosebim caracterul penitențial al îngenuncherii și al metaniei de cel al bunei cuviinţe, evlaviei sau respectului din unele momente centrale ale slujbelor din biserică. Ca act de pocăinţă, îngenuncherile şi metaniile nu pot fi justificate şi practicate în această perioadă de bucurie, pe când ca semne de evlavie şi respect, ele sunt îngăduite și nu mai contravin caracterului acestuia sărbătoresc al duminicii sau perioadei dintre Învierea Domnului şi Rusalii sau Cincizecime.

Așadar, creștinii care cunosc normele canonice enunțate mai sus și le respectă procedează corect, având în vedere că ele poartă amprenta primelor veacuri creștine alături de autoritatea Sfinţilor Părinţi, care au fost inspiraţi de Dumnezeu, iar celor ce nu au cunoștință de aceste dispoziții, nu li se va impune adevărul cu mustrare, ci li se va recomanda respectarea lui cu îngăduință și în duhul iubirii creștine.