Cuviosul Mucenic Anastasie în temniţă fiind, nu înceta ziua şi noaptea a preamări pe Atotputernicul Dumnezeu. Şi avea cu sine legat şi pe altul, pe un tânăr din slugile lui Marzavan, osândit pentru o faptă rea, cu care împreună era legat cu un lanţ de grumaz şi cu altul de picioare. Deci, îi era foarte greu sfântului, de vreme ce, când se scula la rugăciune la miezul nopţii, era nevoie ca să deştepte, chiar nevrând, pe împreună legatul său, care-l socotea ca păcat făcut împotriva aproapelui – căci pe cel obosit cu aceeaşi greutate prin cărarea pietrelor şi adormit îl deştepta.

Deci, de multe ori vrând să facă rugăciunile cele de miezul nopţii, nu îndrăznea să se scoale pe picioarele sale, ca să nu-şi deştepte prietenul şi să-i taie odihna. Şi astfel piciorul său, lângă piciorul aceluia ţinându-şi, grumajii săi spre grumajii lui aplecându-şi, îşi săvârşea obişnuitele rugăciuni către Dumnezeu. Acolo erau şi alţi legaţi şezând deosebit, între care era şi un evreu de neam cinstit şi bun la obicei. Acela, văzând pe Sfântul Anastasie, ziua ostenindu-se cu cărarea pietrelor, iar noaptea petrecând întru laudă lui Dumnezeu, se mira, zicând întru sine: cine este omul acesta şi cum voieşte să-i fie sfârşitul?

Într-o noapte, sfântul rugându-se la Dumnezeu, după obiceiul său, iudeul acela zăcând la pământ, nu dormea şi deodată a văzut o lumină în temniţă. Și-a întors ochii către sfântul şi a văzut bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, luminoase şi strălucind ca soarele, care pe sfântul mucenic înconjurându-l, părea îmbrăcat cu aceeaşi strălucire. Evreul acela, singurul care nu dormea, privea cu dinadinsul şi zicea întru sine, cu multă mirare: „Dumnezeule sfinte, aceştia sunt îngeri!”. Apoi, spre bărbaţii aceia mai cu dinadinsul privind, i-a văzut având omofoare şi ţinând în mâini cruci. Deci, zicea întru sine: „Episcopi sunt aceştia?”. Iar privind mai mult spre sfântul, a văzut pe un tânăr mai luminos, stând înaintea lui Anastasie cu o cădelniţă de aur, plină cu cărbuni de foc, în care punând tămâie, tămâia pe mucenicul.

Aceasta văzând-o legatul acela, care nu dormea, deşteptă cu mâinile pe celălalt legat, care dormea aproape de sine, care era creştin şi fusese eparh al Scitopolei – vrând ca şi acela să vadă acea minune ce se arăta. Dar nu putea să-şi mişte picioarele sau mâinile, că era mai cu totul amorţit de înspăimântarea chinului sau din voia dumnezeiască, ca să economisească ceva mai ascuns. Apoi abia deşteptându-l pe acela, îi zicea: „Vezi ce este?”. Dar abia zicând acel cuvânt, îndată vedenia nu s-a mai văzut. Şi a spus evreul acela credinciosului toate cele văzute, cu multă plăcere sufletească şi cu umilinţa inimii. Preamăriră, deci, pe Hristos Dumnezeu.