Când Sfânta Cetate Ierusalim a fost luată de Cosroe, regele Persiei, iar acele sfinte locuri unde a petrecut Hristos Domnul nostru și a suferit pătimirile cele de voie, răstignirea, moartea, îngroparea și învierea, atunci a fost robit de păgânii barbari, mântuitorul lemn al Crucii Domnului, fiind prădat și dus în Persia cu multe dobânzi. Atunci a început a răsări în Persia slava lui Hristos ca soarele, prin minunile ce se făceau de către făcătorul de viață lemn al Crucii, care în robie fiind, sufletele omenești le robea lui Dumnezeu și ca o undiță vânându-le, le atrăgea spre Hristos, prin cunoștința adevărului umilindu-le și prin dragostea cea dumnezeiască aprinzând inimile acelora. Atunci a venit la cunoștința lui Hristos și Sfântul Mucenic Anastasie, despre care ne este acum vorba.

Acesta din naștere era pers, din satul Rasnun, care este între hotarele ce se numeau Razeh. Numele lui din păgânătatea persană era Magundat, fiu al unui vrăjitor, anume Vava, care în părțile acelea era vestit învățător al meșteșugului vrăjitoresc, la care și pe fiul său l-a învățat desăvârșit, încă din tinerețe. Apoi, venind Magundat în vârstă bărbătească, a fost rânduit în oaste cu mulți alți tineri și petrecea în cetatea împărătească cea de la scaun, slujind lui Cosroe, regele Persiei.

Auzind de slavă și puterea lemnului Crucii, care a luminat toate laturile Persiei și le-a înfricoșat cu minuni înspăimântătoare, încât toți ziceau că Dumnezeul creștinesc a venit în Persia, a început a cerceta cu dinadinsul, pentru că deodată i s-a aprins sufletul în taină cu focul acela pe care Hristos a venit să-l arunce pe pământ; și nu s-a odihnit acest frumos tânăr umblând și pe mulți întrebând, dorind să știe cu încredințare cum este acest lemn, care are atâta putere spre facerea de minuni. Când i s-a spus de credincioși, că aceea este Crucea pe care Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, care acum se mărturisește și se cinstește de creștini, că S-a răstignit pe ea pentru mântuirea neamului omenesc, atunci mai mult s-a aprins cu dorința cea dinăuntru, să cunoască desăvârșit pe Fiul lui Dumnezeu.

Și a făcut multe întrebări, iar din răspunsuri lua avânt pentru mai multe cercetări, sârguindu-se să se încredințeze: Cum S-a pogorât Dumnezeu din cer? Cum S-a făcut om? Pentru ce a fost osândit pe Cruce? De cine? Și oare S-a întors iarăși la cer, de unde S-a pogorât?

Auzind de la creștini despre dumnezeiasca Taină care se povestea lui, adică a întrupării lui Hristos, urechile lui au primit cu dragoste sămânța dreptei credințe; iar sufletul său încet creștea spicele credinței și spre urmarea lui Hristos se îndemna. Deci, avea Magundat un frate după trup, asemenea ca și el, și erau amândoi în ceața unui slăvit voievod, anume Sain. Acesta fiind trimis cu oaste de regele Persiei la război, în stăpânirea grecească, apoi ajungând la Calcedon, slăvita cetate creștinească, și Magundat slujind în ceata lui cu fratele, au mers acolo.

Tăbărând asupra perșilor, dreptcredinciosul Heraclie, împăratul grecesc, Sain, voievodul persan, cu cetele sale, degrab s-a întors înapoi; iar Magundat deosebindu-se de ceată și pe fratele său cel după trup lăsându-l, voia ca mai degrabă la creștini să slujească sărac și neștiut, decât în moștenirea sa bogat și cinstit, între cei ce nu știu pe Dumnezeu.

La început, venind în Hierapolis, a aflat acolo un om pers de neam, dar cu credința creștin, cu meșteșugul zlătar (argintar), și lângă el sălășluindu-se, învăța lucrul aceluia. Astfel își întindea mâinile la lucru, iar mintea o avea ațintită la Hristos Dumnezeu, arzând de dragostea Lui. Și rugă pe învățătorul său ca să-l ducă la Sfântul Botez, însă nu-și câștiga cererea pentru că botezul lui era mutat pentru altă vreme, de frica ce aveau de perși.

Intrând cu învățătorul adeseori în sfânta biserică la rugăciune, vedea pe pereții bisericii cu zugrăveli închipuite patimile și chinurile sfinților mucenici și întreba pe învățător ce este aceea. Iar el îi spunea nevoințele și faptele sfinților: cum au răbdat cu bărbăție până la sânge pentru Hristos, iar sufletele pentru El cu osârdie și-au pus, cum au răbdat de la chinuitori pentru Hristos și de ce fel de răsplătiri s-au învrednicit în cer. El pe toate acelea ascultându-le cu luare aminte, se mira și se spăimânta; dar mai mult se aprindea inima lui cu râvna cea dumnezeiască. Deci, petrecând în Hieropolis câtăva vreme, a gândit să se ducă la Ierusalim, ca să primească acolo Sfântul Botez.

Mergând în Sfânta Cetate a Ierusalimului, Magundat, care s-a numit mai pe urmă Anastasie, a petrecut la un oarecare iubitor de Hristos, cu meșteșugul argintar, aceluia i-a descoperit toată durerea inimii sale, cum că voiește să se unească cu Hristos prin Sfântul Botez. Iar el l-a dus pe dânsul la Sfântul Ilie, prezbiterul bisericii celei mari a Învierii lui Hristos. Fericitul Ilie, primindu-l cu dragoste, a spus despre dânsul preasfințitului patriarh Modest, și cu binecuvântarea aceluia a botezat pe Magundat persul, numindu-l întru Sfântul Botez Anastasie, și l-a ținut la sine opt zile. Deci îl întreba ce fel de viață voiește să-și aleagă, mirenească sau monahicească? Iar fericitul Anastasie nu numai cu cuvintele adeverea, ci și cu obiceiul cel blând arăta cum că dorește chipul și viața monahicească.

După opt zile, dezbrăcând hainele cele albe luate la Botez, l-a dus prezbiterul într-una din mănăstirile Ierusalimului, în anul al zecelea al împărăției lui Heraclie (610-641); și a fost încredințat unui înțelept și îmbunătățit bătrân, care după aceea degrabă a fost părinte mănăstirii aceleia, de la care a învățat nu numai limba grecească, psaltirea și citirea celorlalte cărți, ci și la multe sfinte nevoințe care se cuvin în viața monahicească s-a povățuit degrabă; pentru aceea era și iubit de toți, mai ales de povățuitorul său, care din început văzând deplina săvârșire a vieții monahicești a acestuia, l-a tuns în chipul monahicesc al său, îmbrăcându-l în chipul îngeresc.

Și era Sfântul Anastasie monah îmbunătățit, smerit, cugetător, blând, iubitor de osteneală, făcând toată slujba mânăstireasca, în bucătărie, în pitărie, în grădină și în alte ascultări, cu nelenevire; dar nici soborul bisericesc și pravila n-o lăsa cândva. Și era întotdeauna cu mâinile îndeletnicindu-se la lucru, iar cu gura spre mărirea lui Dumnezeu.

Apoi, citea dumnezeieștile Scripturi, viețile sfinților părinți, iar mai ales pătimirile sfinților mucenici. Și când le citea pe acelea, uda cu lacrimi cartea, arzând cu inima și încredințând acea pătimire cu răbdarea ce avea, ca și cum pătimea cu dânșii și se arăta că este următor al râvnei lor, sfârșitul lor fericindu-l; și minunându-se de bărbăția lor, rugă cu osârdie pe stăpânul Hristos, ca să-l învrednicească să pătimească aceleași chinuri pentru El și să meargă ca apoi să se numere în ceata mucenicească.

Iar vrăjmașul sfinților, cel ce ura înmulțirea faptelor bune ale lui, a început a-i aduce în minte ceea ce avea mai înainte în Persia, adică bogățiile, slava, meșteșugul vrăjitoriei cel părintesc, cinstea și dregătoria ostășească și alte deșertăciuni; vrând ca prin acelea să-i surpe casa lui cea sufletească și din mănăstire, să-l despartă de viața cea dimpreună a sfinților părinți; însă el cu ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl avea turn de tărie în fața vrăjmașului, cu rugăciunile și cu povățuirea duhovnicescului său părinte - căruia totdeauna își mărturisea gândurile sale -, a petrecut nemișcat și de ispitele vrăjmașului nebiruit.

Deci, petrecând Cuviosul Anastasie în mănăstirea aceea șapte ani și adunând multă duhovnicească vistierie de fapte bune, a fost chemat de Domnul spre cunună mucenicească printr-o vedenie ca aceasta: Venind prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos, în seara sâmbetei celei mari, s-a odihnit puțin după osteneala cea de peste zi, și adormind i se părea că stă pe un munte înalt, de care se apropia un bărbat purtător de lumină, ținând un pahar de aur împodobit cu pietre de mare preț, plin cu vin, și i l-a dat lui, zicându-i: „Primește și bea”. Și luându-l, îndată l-a băut și s-a umplut sufletul lui de negrăită dulceață; căci în somn încă a înțeles el că acela este semnul cel dorit al sfârșitului mucenicesc la care era chemat de Domnul.

Deșteptându-se din somn plin de veselie și de bucurie, a alergat în biserică, la soborniceasca cântare a Învierii lui Hristos. Apoi, luând și pe duhovnicescul părinte și povățuitorul său, a căzut la picioarele lui, cu lacrimi udându-le, ca să se roage pentru dânsul către Stăpânul tuturor, că aproape este ziua ducerii lui din viața aceasta. Și zicea: „Știu, sfinte părinte, câte osteneli ai suferit pentru mine și cât de adeseori am mâniat milostivirea ta cea părintească; prin tine au văzut ochii mei lumina cea adevărată și prin tine m-am liberat de întunericul cel rău. Deci, nu înceta a ruga pe preabunul Dumnezeu, pentru mine, robul tău”.

Grăit-a lui părintele: „De unde te-ai încredințat, fiul meu, că în aceste zile te vei despărți de noi, pentru altă viață?”. Iar Anastasie i-a spus vedenia cea din vis cu multă umilință. Și întărea că, cu adevărat, în acele zile are să moară, ori cu moartea cea de obște a tuturor, ori cu alta oarecare. Însă se temea să spună dorirea sfârșitului său celui mucenicesc pentru Hristos, ca să nu-l oprească bătrânul și să nu-i stingă văpaia râvnei cea după Hristos și să se lipsească de cunună mucenicească. Iar părintele îl mângâia mult cu cuvinte de dragoste.

Deci, făcându-se ziuă și săvârșindu-se dumnezeiasca Liturghie, Cuviosul Anastasie s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, și a mâncat cu frații la masa cea de obște; iar în noaptea următoare adormind puțin de cu seară și deșteptându-se degrab - deoarece dorința cea negrăită dinlăuntru a muceniciei nu-l lăsa să se odihnească -, și sculându-se în taină, a ieșit din mănăstire, neluând nimic cu sine, afară de hainele cele monahicești cu care era îmbrăcat.

După ieșirea din mănăstirea sa, Sfântul Anastasie s-a dus mai întâi la Diospolul Palestinei, de acolo la muntele ce se numea Garizim, pentru rugăciuni; apoi, trecând și în alte cinstite locuri, a venit în Cezareea Palestinei și a petrecut acolo în biserica Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu Fecioare.

După aceea, s-a dus pentru închinăciune la biserica Sfintei și prealăudatei marii Mucenițe Eufimia, care este zidită în aceeași Cezaree. În acea vreme perșii stăpâneau Palestina și locuiau în-tr-însa. Deci, s-a întâmplat fericitului, pe când mergea pe lângă casa unui pers, ca să vadă făcându-se de perși meșteșugul vrăjitoresc; și umplându-se de râvna dumnezeiască, a intrat la dânșii, zicându-le cu mânie: „Pentru ce singuri vă rătăciți și trageți și sufletele altora în rătăcire, înșelându-le?”. Iar ei mirându-se de îndrăzneala lui, l-au întrebat, zicând: „Cine ești tu, cel ce grăiești acestea?”. El le-a răspuns: „Am fost și eu într-o rătăcire ca aceasta a voastră, că aveam acel prea urât meșteșug și eram iscusit în farmece”.

Spunând aceasta, sfântul mustra nedumnezeirea lor, arătându-le cu multe cuvinte cât este de urât lui Dumnezeu și vătămător de suflet oamenilor meșteșugul și înșelăciunea vrăjilor; apoi le spunea cunoștința sa adevărată și întoarcerea spre Dumnezeu, îndemnându-i, ca și ei avându-l pe el pildă, să cunoască de asemenea adevărul și lepădându-se de farmece, să se întoarcă cu pocăință la Hristos Dumnezeu.

Dar ei nu numai că nu voiau să asculte cuvintele sfântului, ci îl și rugau foarte ca să nu ocărască acel meșteșug al perșilor și să nu-l dea spre defăimare poporului. El lăsându-i, s-a dus în calea sa, sîrguindu-se către sfânta biserică a întru tot lăudatei mucenițe, apoi mergând puțin de la dânșii, l-au văzut ostașii perși care ședeau la porțile curții pe lângă care trecea sfântul; acei ostași vorbeau între dânșii persienește și ziceau despre dânsul: „Acesta este iscoadă”.

Sfântul pricepând bine vorba lor, fiind însuși pers, căutând cu mânie la dânșii, le-a zis: „Ce grăiți voi? Nu sunt iscoadă, ci sunt rob al Domnului meu Iisus Hristos, mai bun decât voi, fiindcă m-am învrednicit a sluji Aceluia, Care pentru păcătoși a voit a Se coborî din cer; înțeleg vorba voastră, căci și eu am fost odată în aceeași slujbă ostășească, în care sunteți voi acum”. Ei sculându-se, l-au prins și au spus despre dânsul mai marelui lor, care era în curte; iar el ieșind și întrebându-l: cine și de unde este,a poruncit să păzească pe sfântul în temnița cea mai mare, în care fiind închis trei zile, n-a gustat nici hrană, nici băutură; pentru că nimic nu voia să primească din mâinile păgînilor, ci se hrănea cu așteptarea patimilor dorite pentru Hristos.

Într-acea vreme a venit în Cezareea Palestinei un boier persan, cu numele Marzavan, și aflând de cuviosul cel închis, a poruncit să-l aducă legat înaintea sa la cercetare; și fiind adus sfântul, Marzavan se îndeletnicea cu alte lucruri, iar Cuviosul Anastasie stă legat de o parte; dar era acolo și un creștin care-l cunoștea pe sfânt, pentru că îl văzuse în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu Fecioare; apoi creștinul s-a apropiat de dânsul și-l întreba în taină pentru ce este prins, legat și adus la judecată?

Sfântul i-a spus dorința inimii lui, că voiește să pătimească și să moară pentru Hristos, și acela auzind, a fericit pe cuviosul pentru gândul lui cel bun, și-l întărea cu cuvinte dumnezeiești, îndemnându-l să nu se teamă de chinuri, nici să se înfricoșeze de moarte, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos; ci să răspundă cu tărie și cu îndrăzneală la întrebările lui Marzavan, având în minte cuvintele zise de Domnul în Evanghelie: Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.

Deci, Cuviosul Anastasie fiind pus înaintea boierului Marzavan, nu s-a închinat lui, nici i-a dat cuviincioasa cinste, căci era obicei la perși să-și plece genunchii înaintea boierilor lor, spre cinste; iar sfântul n-a făcut aceea, deci, prin neînchinarea și prin căutarea cea fără de temere, a arătat bărbăția și mărimea sa de suflet cea dinăuntru. Iar Marzavan căutând mult la dânsul, l-a întrebat, zicând: „Cine, și de unde ești tu și cum te numești?”.

Sfântul răspunse cu îndrăzneală: „Sunt creștin și de voiești să știi și nașterea mea, sunt pers, din părțile Razei, din satul Raznun; am fost vrăjitor și ostaș, dar am lăsat întunericul și am venit la adevărata lumină; numele îmi era întâi Magundat, iar creștinește mă numesc Anastasie”. Marzavan îi zise: „Lasă rătăcirea aceea și te întoarce la credința ta dintii că-ți voi da cai, bani și multe alte bunătăți”. Iar sfântul căutând spre cer, a zis: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Împărate”. Zis-a lui Marzavan: „Îți este plăcută ție îmbrăcămintea aceea pe care o porți?”.

Fericitul răspunse: „Această îmbrăcăminte îmi este iubită, fiindcă este îngerească, și mai cinstită îmi este mie această decât ție boieria ta”. Marzavan, mâniindu-se, i-a zis: „Diavol ai, că nu grăiești altceva, decât numai ce te învață el”. Sfântul îi răspunse: „Când eram în rătăcirea și păgânătatea perșilor, atunci aveam diavol; dar acum am locuitor în mine pe Hristos, Mântuitorul meu, Cel ce izgonește pe diavolii tăi”. Marzavan îi zise: „Nu te temi de împăratul, care, când va auzi cele despre tine, va porunci să te răstignească?”. Sfântul răspunse: „De ce să mă tem de un om stricăcios ca tine, care dacă va ucide trupul, sufletul nu poate să-l prindă cu nici un fel de cursă”.

Marzavan, nesuferind să audă niște cuvinte ca acestea, a poruncit să pună pe dânsul lanțuri de fier, unul pe grumaji, iar altul la picioare, și să-l ducă la tăietorii de piatră, ca împreună cu alții să care neîncetat piatră. Acolo, fericitul pătimitor a răbdat multe și nenumărate necazuri; pentru că unii din părțile lui și din același sat Rasnun, fiind cunoscuți prieteni și vecini ai lui, dar văzând cele ce i se făceau, se rușinau și socotind că și cum lor li se făcea necinstea aceea, ocărau pe sfântul, zicând: „De ce ai făcut aceasta? Pentru ce ai necinstit neamul cel bun de demult, făcându-te creștin și atâta necinste ai adus cu noi? Cu lanțuri ești legat și la tâlhăreasca pedeapsă osândit, care lucru ochii noștri nu suferă să-l vadă; nimeni cândva din părțile noastre nu s-a făcut creștin și acum tu ne-ai făcut batjocură”.

Cu niște cuvinte ca acestea ocărâtoare, păgânii își puneau mâinile pe cel nevinovat cu nemilostivire, bătându-l, trăgându-l de barbă și haina de pe dânsul rupându-i și nu numai niște supărări ca acestea îi făceau lui, ci îi puneau pe spate pietre grele, care de patru inși abia puteau a se purta; și așa cu lanțuri la grumaji și la picioare ferecat, apoi cu pietre greu însărcinat, se ostenea plăcutul lui Dumnezeu.

Această răutate în toate zilele i se făcea lui de la perșii cei cunoscuți. Însă el toate acelea cu bucurie le răbda, pentru numele lui Iisus Hristos. După aceasta, boierul Marzavan iarăși a poruncit ca să aducă înaintea sa pe sfântul și i-a zis: „De ai fost cu adevărat fecior de vrăjitor și știi meșteșugul vrăjilor, spune-ne ceva din vrăji, ca și noi să știm despre a ta pricepere”. Răspuns-a sfântul: „Să nu-mi facă Dumnezeu parte ca să iasă din gura mea ceva de acest fel; nu voiesc să-mi spurc mintea cu pomenirea vrăjilor, nici gura cu vorbele”.

Boierul i-a zis lui: „Pentru ce petreci în creștinătate, întoarce-te la credința ta cea dintâi, căci să știi că voi spune despre tine regelui Cosroe”. Răspuns-a sfântul: „Fă ce voiești; socotesc că ai scris la dânsul și ai luat răspuns de la el”. Zis-a boierul: „N-am scris încă, ci acum voi să scriu și ce-mi va porunci despre tine, aceea voi face”. Iar Sfântul Anastasie a răspuns: „Scrie toate răutățile ce voiești despre mine; eu sunt creștin, și iarăși îți spun, sunt creștin”.

Marzavan a poruncit ca pe sfânt să-l întindă la pământ și să-l bată până ce va voi să facă ceea ce i se poruncește lui. Și când voiau slujitorii să lege pe mucenic de mâini și de picioare, ca să-l întindă spre bătaie, el a zis către dânșii: „Lăsați-mă slobod; nu se cade să mă legați și să mă țineți, căci nu fără de voie rabd pentru Hristos al meu, ci de bunăvoie, și doresc să pătimesc pentru El atât de mult, cât cineva însetează de apă rece în vreme de arșiță”. Acestea zicându-le, și-a făcut semnul Crucii și s-a întins cu fața la pământ spre bătaie; și au început a-l bate cumplit cu bețe. Apoi sfântul a zis către cei ce-l băteau: „Încetați puțin și dezbrăcați de pe mine îmbrăcămintea cea monahicească, ca să nu rabde necinste chipul cel sfânt, și așa gol trupul meu bateți-l; însă să știți că bătăile ce mi se dau de voi, ca niște jucării le socotesc; pentru că eu chiar și în bucăți de aș fi sfărâmat, niciodată nu mă voi lepăda de Domnul nostru Iisus Hristos”. Deci, bătut fiind pe trupul gol, răbda cu bărbăție, stând la chinuri nemișcat, de nimeni ținut, fără numai de singură voia sa pentru Dumnezeu, prin care și firea să își biruia.

Atunci se mira boierul și toți cei ce erau acolo de răbdarea lui, că mult bătându-se, nu s-a mișcat cu trupul, nici a strigat, nici a gemut; pentru că mintea lui cu totul era la Dumnezeu, pentru care pătimea. Deci, poruncind boierul ca să înceteze de la bătaie, pe sfântul iarăși îl înfricoșa cu împăratul, zicând: „Voi scrie la împăratul și va porunci ca să te pedepsească cu moarte”. Zis-a lui sfântul: „Scrie ce voiești”. Iar boierul a zis: „Au nu te temi de împăratul?”. Răspuns-a sfântul: „De ce să mă tem de împăratul tău, au doară el nu este asemenea om muritor ca și tine? Au doară nu va vedea stricăciunea așa ca și tine? Deci, pentru ce îmi poruncești ca să mă tem de cel ce este tină, asemenea ca tine? Au nu este mai bine a mă teme de Dumnezeul meu Iisus Hristos, Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele dintr-însele și Care este nestricăcios în veci”.

Mirându-se mândrul Marzavan de răspunsul mucenicului, a poruncit ca iarăși să-l ducă în temniță și după puține zile iarăși scoțându-l, l-au adus înaintea lui cu blândețe, nădăjduind ca prin lingușitoare cuvinte să-l înmoaie; și a zis către sfântul: „Adu-ți aminte de meșteșugul tău cel vrăjitoresc și jertfește zeilor, ca să nu mori rău, lipsindu-te de această văzută lumină”.

Cuviosul a răspuns: „La care zei îmi poruncești să jertfesc? Soarelui, lunii, focului, mării, munților, dealurilor și celorlalte stihii pământești? Să nu-mi facă parte Dumnezeul meu ca să mă închin cândva idolilor voștri, pentru că pe toate acelea Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a zidit spre slujba și trebuința noastră a oamenilor, a creaturii celei înțelegătoare; iar voi rătăciții, slujiți diavolului și ființelor celor cu patru picioare și la cealaltă făptură văzută, ca și cum acelea nu au fost făcute pentru ale noastre trebuințe, ci noi pentru ale lor am fi făcuți. Și nu se cade să-i numiți pe ei dumnezei, căci voi sunteți zidiți după chipul lui Dumnezeu și nu știți pe Dumnezeu, Ziditorul nostru, căci de ați cunoaște pe Hristos, Cel ce v-a creat pe voi, apoi v-ați întoarce la lumina cea adevărată și v-ați izbăvi de stăpânirea diavolilor”.

Acestea și mai multe grăind sfântul, s-a mirat Marzavan și toți cei ce-l auzeau. Apoi văzând Marzavan că nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile nu-l poate birui, l-a trimis iarăși în temniță, până ce-i va veni poruncă de la împărat ce să facă cu dânsul. Astfel, era ținut noaptea în temniță, iar ziua îl scoteau ferecat în lanțuri la lucru, ca să care piatră cu ceilalți legați.

Deci, s-a dus știrea despre Sfântul Anastasie și în mânăstirea unde a fost tuns monah și auzind toți părinții și frații despre dânsul, cum că pentru Hristos pătimește, s-au umplut de negrăită bucurie; dar mai ales duhovnicescul lui părinte și învățător, care, ca și cum împreună cu iubitul său ucenic legat fiind, într-al lui chip i se părea că pătimește. Dar de vreme ce aceea nu putea fi, ca adică să meargă la dânsul, egumen fiind, a trimis pe doi frați cu a sa mângâietoare scrisoare, ca în taină mergând la dânsul, să-l întărească spre a răbda cu bărbăție. Iar el, împreună cu ceilalți părinți, ziua și noaptea se rugau la Dumnezeu pentru dânsul, să-i dea tărie, ca să rabde până la sfârșit pentru numele Lui și să fie biruitor și purtător de cunună în ceata sfinților mucenici.

Cuviosul Mucenic Anastasie în temniță fiind, nu înceta ziua și noaptea a preamări pe Atotputernicul Dumnezeu. Și avea cu sine legat și pe altul, pe un tânăr din slugile lui Marzavan, osândit pentru o faptă rea, cu care împreună era legat cu un lanț de grumaz și cu altul de picioare. Deci, îi era foarte greu sfântului, de vreme ce, când se scula la rugăciune la miezul nopții, era nevoie ca să deștepte, chiar nevrând, pe împreună legatul său, care-l socotea că păcat făcut împotriva aproapelui, căci pe cel obosit cu aceeași greutate prin cărarea pietrelor și adormit, îl deșteaptă.

Deci, de multe ori vrând să facă rugăciunile cele de miezul nopții, nu îndrăznea să se scoale pe picioarele sale, ca să nu-și deștepte prietenul și să-i taie odihna și astfel piciorul său, lângă piciorul aceluia ținându-și, grumajii săi spre grumajii lui aplecându-și, își săvârșea obișnuitele rugăciuni către Dumnezeu. Acolo erau și alți legați șezând deosebit, între care era și un evreu de neam cinstit și bun la obicei; acela văzând pe Sfântul Anastasie, ziua ostenindu-se cu cărarea pietrelor, iar noaptea petrecând întru laudă lui Dumnezeu, se mira, zicând întru sine: cine este omul acesta și cum voiește să-i fie sfârșitul?

Într-o noapte, sfântul rugându-se la Dumnezeu, după obiceiul său, iudeul acela zăcând la pământ, nu dormea, și deodată văzând o lumină în temniță, și-a întors ochii către sfântul și a văzut bărbați îmbrăcați în haine albe, luminoase și strălucind ca soarele, care pe sfântul mucenic înconjurându-l, părea îmbrăcat cu aceeași strălucire; ieșind de la aceia o strălucire mare, ce lumina toată temnița cu negrăită lumină, pe care nimeni altul din cei închiși nu putea s-o vadă, pentru că toți dormeau, fără numai singur evreul acela, care nu dormea; el privea aceea cu dinadinsul și zicea întru sine cu multă mirare: „Dumnezeule sfinte, aceștia sunt îngeri”. Apoi spre bărbații aceia mai cu dinadinsul privind, i-a văzut având omofoare și ținând în mâini cruci; deci, zicea întru sine: „Episcopi sunt aceștia?”. Iar privind mai mult spre sfântul, a văzut pe un tânăr mai luminos, stând înaintea lui Anastasie cu o cădelniță de aur, plină cu cărbuni de foc, în care punând tămâie, tămâia pe mucenicul.

Aceasta văzând-o legatul acela, care nu dormea, deșteptă cu mâinile pe celălalt legat, care dormea aproape de sine, care era creștin și fusese eparh al Scitopolei, vrând ca și acela să vadă acea minune ce se arăta; dar nu putea să-și miște picioarele sau mâinile, că era mai cu totul amorțit de înspăimântarea chinului sau din voia dumnezeiască, ca să economisească ceva mai ascuns. Apoi abia deșteptându-l pe acela, a întrebat cel ce se deșteptase din somn ce este și pentru ce l-a deșteptat pe el. Iar evreul arătându-i ceea ce se vedea, îi zicea: „Vezi ce este?”. Dar abia zicând acel cuvânt, îndată vedenia nu s-a mai văzut. Și a spus evreul acela credinciosului toate cele văzute, cu multă plăcere sufletească și cu umilința inimii. Preamăriră, deci, pe Hristos Dumnezeu.

După aceasta boierul Marzavan, luând scrisoarea de la regele său Cosroe, a trimis la Cuviosul Mucenic Anastasie, zicându-i: „Iată îți poruncește ție regele ca numai un cuvânt să zici: nu sunt creștin, și îndată vei fi liber ca să mergi oriunde vei voi, sau la creștini sau la monahi, sau în pietre, ori la cea dintâi rânduiala ostășească”. Răspuns-a mucenicul lui Hristos, grăind: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos al meu, nici cu mintea, nici cu cuvântul”.

Apoi, iarăși boierul a trimis pe un casnic al său la sfânt, zicându-i: „Știu că te rușinezi de mulți, dar mai ales de cunoscuții tăi, și nu voiești ca înaintea lor să te lepezi de Hristosul tău; însă de vreme ce poruncă împărătească stă asupră-ți și care nimeni nu se cade să n-o asculte, de aceea, dacă vrei, numai înaintea mea și a altor doi sfetnici ai mei să zici: mă lepăd de Hristos, și îndată te vei libera; pentru că ce pagubă va fi ție, când numai cu gura îți vei adeveri lepădarea, iar inima ta neunindu-se cu gura, vei crede în Dumnezeul tău?”. Răspuns-a mucenicul: „Să nu-mi fie mie aceea nici înaintea ta, nici înaintea altora, ca să mă lepăd de Domnul meu, nici la arătare, nici în taină, nici în vis și nici va putea cineva să mă silească la acestea, orice mi-ar face”.

Ducându-se acel om de casă la boier și cele auzite de la mucenicul spunându-i, a poruncit boierul ca să-l aducă înaintea sa, și i-a zis: „Iată, a poruncit împăratul ca în fiare legat să te trimit la dânsul în Persia”. Sfântul Mucenic Anastasie a răspuns: „De vei voi să mă liberezi, apoi, eu singur, fără de fiare voi merge la împăratul vostru; pentru că ce trebuință este ca să mă pui în fiare pe mine, cel ce de voie rabd și voiesc a răbda pentru iubitul meu, Stăpânul Hristos”.

Văzând boierul că cu nici un chip, nici cu momiri, nici cu îngroziri nu poate să întoarcă pe mucenic de la creștinătate la păgânătatea l-a rânduit cu alți doi legați, care erau așijderea creștini și osândiți pentru o pricină nedreaptă, ca după cinci zile să-i trimită în Persia, la judecata împăratului; deci sfântul a fost dus iarăși în temniță. Într-acea vreme a sosit praznicul Înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Și era în cetatea aceea un bărbat cinstit și dregător, creștin cu credința și cu faptele; acela apropiindu-se de boierul Marzavan, l-a rugat ca să libereze din temniță pe Anastasie monahul, pentru praznic, ca împreună cu creștinii să săvârșească acea prăznuire. Marzavan, cinstind pe cetățeanul cel de frunte, a poruncit să fie după cererea lui, și eliberă pe Sfântul Anastasie din temniță în ziua aceea, însă fiind tot în lanțurile cele de fier.

Deci, luându-l acel dreptcredincios bărbat, l-a dus la biserică, la dumnezeiasca Liturghie, și a fost bucurie mare tuturor creștinilor și prăznuire îndoită, văzând pe pătimitorul cel pus în fiare grele pentru Hristos Domnul, Cel ce pe Cruce a pătimit, apoi înconjurându-l, vărsau lacrimi fierbinți de bucurie și sărutau lacrimile lui cu dragoste, bărbații și femeile, fericindu-i pătimirea lui pentru Hristos. Iar după săvârșirea Sfintei Liturghii, bărbatul care dorise pe sfântul, l-a dus în casa sa, cu cei doi monahi, care erau trimiși de la mânăstire în taină, ca să mângâie pe mucenicul și să-l îngrijească de hrană; ospătându-i pe aceia și venind vremea, l-a dus pe Sfântul Anastasie în temniță.

Sfântul, după cinci zile, cu cei doi legați pomeniți mai înainte, a fost dus ferecat în Persia, petrecându-l mulți creștini cu lacrimi de durere. Și-l petreceau și acei doi monahi, dintre care unul s-a întors la mânăstire, iar altuia i se poruncise de egumen, ca să meargă la fericitul Anastasie pentru slujire și ca să-i vadă sfârșitul. Apoi, întorcându-se, să spună nevoința pătimirii lui și mucenicescul sfârșit.

Fiind dus în Persia, Sfântul Cuvios Anastasie a fost pus în temniță, în cetatea ce se numea Vithsalia, între alți mulți legați, între care erau mulți osândiți pentru oarecare fapte rele, iar alții robiți și cei mai mulți între dânșii, creștini. Monahul care venise cu dânsul, găzduia la Cortaci, fiul lui Iesdin; iar Iesdin era cel dintâi econom împărătesc, dar creștin tăinuit.

După câteva zile, regele Cosroe a trimis pe unul din judecători să cerceteze pe Sfântul Anastasie, și venind judecătorul, îl întreba: „Cine și de unde ești? Și pentru care pricină, lăsând credința persană, te-ai făcut creștin?”. Iar mucenicul lui Hristos, Anastasie, îi răspundea prin tălmaci, pentru că nu voia să mai vorbească în persană, îngrețoșându-se de necurata lor credință și de limbă. Și le zicea: „Voi ați rătăcit cinstind pe diavoli, în loc de Dumnezeu; am fost și eu altădată în aceeași rătăcire a voastră, dar acum cred și mă închin Atotputernicului Stăpân Iisus Hristos, Care a zidit cerul și pământul, marea și toate cele dintr-însele, și știu cu adevărat că credința voastră este o înșelăciune diavolească, care vă duce la pierzare”.

Judecătorul i-a zis lui: „Ticălosule, oare pe Hristos, pe Care voi Îl cinstiți, nu L-au răstignit iudeii? Deci, cum ai rătăcit, lăsând credința ta, și te-ai făcut creștin?”. Sfântul a răspuns: „Adevărat grăiești că de evrei a fost răstignit Hristos al meu; dar pentru ce nu grăiești și aceea, că, cu voia Sa dumnezeiască, pentru mântuirea noastră a voit a Se da spre răstignire; El fiind ziditor a toate, din cer S-a pogorât pe pământ și S-a întrupat, prin împreună lucrarea Sfântului Duh, din Preacurata și Preabinecuvântata Fecioara Maria, și S-a răstignit de voie, că să mântuiască neamul omenesc din înșelăciunea diavolească, iar voi cinstiți pe diavol și vă închinați soarelui, lunii, focului și altor zidiri, iar nu Ziditorului”.

Zis-a lui judecătorul: „Pentru ce grăiești vorbe multe și deșarte, iată regele îndată îți va da cinste, brâu de aur, cai buni și averi multe, ca să fii între senatorii cei slăviți ai lui; numai să te întorci la credința ta cea dintâi”.

Sfântul Anastasie a răspuns: „Eu darurile regelui vostru, bogăția, cinstea, slava și toate care sunt vouă iubite și dorite, de mult le-am defăimat și le-am urât. Deci, urâte îmi sunt ca niște lepădături și gunoaie, iar viața monahicească alegând-o și iubind-o, mă hrănesc cu nădejdea veșnicelor bunătăți pe care, cu darul lui Hristos Dumnezeul nostru, nădăjduiesc să le câștig, de aceea această cinstită rânduiala monahicească și acestă mantie îmi sunt mie vestitoare ale bunătăților. Deci, cum să defaim cele ce nădăjduiesc și pentru care am toată osteneala și sârguință, înșelându-mă darurile de la împăratul cel vremelnic care degrab va pieri?”.

Acestea auzindu-le judecătorul, a spus regelui. Iar regele umplându-se de mânie, a poruncit ca a doua zi să chinuiască pe sfântul din temniță. Deci mai întâi l-au bătut cu toiege fără milă, apoi i-au sfărâmat fluierele picioarelor între doi butuci grei, sărind niște bărbați pe amândouă capetele butucului, pus deasupra. Astfel chinuindu-l mult și neplecat văzându-l, a poruncit iarăși să-l arunce în temniță, apoi singur s-a dus la rege să-i spună cele ce se făcuseră.

Străjerul temniței era creștin tăinuit și slujea legaților care pătimeau pentru Hristos, ajutându-i pe cât putea; acela și monahul care s-a zis mai sus, intrând în temniță la sfânt, mângâiau pe pătimitorul și-l întăreau; atunci au intrat și alți oameni credincioși, între care erau și fiii acelui mai înainte zis Iesdin, economul împărătesc, tăinuitul creștin. Aceia căzând la picioarele mucenicului, îi sărutau lanțurile și-l îndemnau să se roage Domnului pentru dânșii.

Sfântul, fiind smerit, îi depărta de la sine, socotindu-se că este păcătos și nevrednic, el având trebuință de rugăciunile și ajutorul altora. Iar aceia luând ceară, o lipeau de lanțurile lui, întipărindu-le într-însa și aceea o aveau spre binecuvântarea lor și spre tămăduirea de multe feluri de boale; apoi trimiteau ceara aceea unul de la altul, ca un dar de mare preț. Iar după puțină vreme, trimițându-se iarăși același judecător de împărat, a mers în temniță la mucenicul lui Hristos, și cercetând, l-a aflat că nicidecum nu se supunea la voia împărătească, și l-a bătut iarăși cu toiege fără cruțare. Dar și a treia oară, după câteva zile, la fel s-a făcut.

Apoi același judecător venind, a bătut pe sfântul și a adăugat și altă chinuire mai cumplită, adică i-a legat o piatră mare de picior și l-a spânzurat de o mină; și astfel a fost spânzurat sfântul răbdător de chinuri, două ceasuri. Apoi, l-a aruncat în temniță și deznădăjduindu-se de întoarcerea lui, s-a dus la rege, spunându-i despre bărbăția cea nebiruită a mucenicului și sfătuindu-l ca degrabă să-l piardă cu moarte, că nu cumva mai mult să se necinstească și să se înfrunte împărăția persană de un creștin; apoi, după cincisprezece zile, a judecat regele pe Anastasie la moarte, cu mulți alții care erau legați în temniță.

Mai înainte cu o zi de sfârșitul său, Sfântul Anastasie șezând în temniță și înainte văzându-și sfârșitul cum că este aproape, a zis către cei doi legați, care au venit cu dânsul din Cezareea: „Eu, fraților, cu mulți din cei ce sunt aici mă voi sfârși dimineață și voi trece din viața aceasta, iar voi între cei vii veți rămâne și nu după multe zile vă veți libera, căci acest păgân rege degrab va fi ucis”. Atunci, făcându-se ziuă, a venit judecătorul acela cu ostași și au scos din temniță pe cei legați, fiind cu Sfântul Anastasie ca la 70 de bărbați; iar unii dintre legați au fost lăsați în temniță, între care erau și cei doi, cărora sfântul le proorocise grabnica liberare și uciderea regelui, apoi pe cei scoși la moarte i-au dus afară din cetate, la malul râului, și acolo pe fiecare apucându-l cu funia de grumaji, cu amar i-au sugrumat.

După sugrumarea fiecăruia, ziceau către Sfântul Anastasie: „Ce voiești, să pieri îndată, ca și aceștia? Nu este mai bine să te supui voii împărătești și să fii viu, apoi să iei de la împărat daruri, cinste și slavă?”. Iar sfântul ridicându-și ochii spre cer, mulțumea lui Dumnezeu și zicea către dânșii: „Eu doream ca să fiu sfărâmat în bucăți de voi, pentru Hristosul meu, iar această moarte îmi este ușoară; și mulțumesc Domnului meu, că prin această puțină pătimire îmi va face parte ca să trec la acea mare și negrăită slavă a sfinților mucenici”. Și astfel, Sfântul Cuvios Anastasie, după toți legații, cu bucurie a luat moarte prin sugrumare, sfârșindu-se în 22 de zile ale lunii ianuarie.

Și ca să fie arătată regelui moartea lui Anastasie, ostașii i-au tăiat sfântul lui cap și l-au dus la rege; iar trupul l-au aruncat spre mâncarea câinilor, împreună cu trupurile celorlalți sugrumați. Însă câinii mâncând cu nesaț trupurile celorlalți, de trupul sfântului nu numai că nu s-au atins, dar se vedea că-l și străjuiau, ca să nu se atingă altcineva. Iar străjerul temniței voind să ia cinstitul trup al sfântului mucenic, nu l-au lăsat ostașii, care păzeau de departe, căci mulți dintre dânșii erau evrei cu credință.

Dar sosind noaptea, monahul cel mai sus pomenit, trimis din mânăstire la Sfântul Anastasie să-i vadă sfârșitul, luând slugi de la fiii lui Iesdin, mulțime de aur și giulgiuri subțiri curate, s-a dus la locul unde zăcea nevătămat trupul sfântului, între trupurile altora mâncate de câini; și umplând de aur mâinile străjerilor, s-a apropiat de sfântul trup al mucenicului lui Hristos, asupra căruia se vedea și o stea luminoasă, răsărită din cer; și luându-l, l-a dus într-o mânăstire mică, a Sfântului Mucenic Serghie, care nu era departe de acolo, și au îngropat într-însa cu cinste mult pătimitorul trup al răbdătorului de chinuri al lui Hristos, adică pe Anastasie; și a stat singur în mânăstirea aceea până la uciderea regelui Cosroe.

După moartea aceluia, au fost lăsați liberi cei doi legați, cărora Sfântul Anastasie le proorocise aceasta în temniță, înaintea sfârșitului său; și s-au împlinit proorociile sfântului amândouă: despre grabnica ucidere a împăratului Cosroe și despre liberarea legaților acelora. Iar fratele despre care am spus de multe ori că a fost trimis de la mănăstire să slujească sfântului, după ce a îngropat pe sfânt în mânăstirea Sfântului Serghie, a așteptat vreme potrivită ca să călătorească fără primejdie. După 10 zile de la îngroparea sfântului, a venit alt împărat, bun și iubitor de oameni, care văzând și auzind pe unii din ostași vorbind elinește, s-a mirat.

Asemenea s-a înspăimântat și de aceea că a văzut monah în Persia și întrebându-l de unde este și cum a venit în părțile acelea, acela a povestit cu de-amănuntul toată pricina; pentru aceea ostașii au luat în mare evlavie pe monah, primindu-l în corturile lor câteva zile; apoi, voind să se ducă în Armenia, l-au luat cu dânșii și de acolo, aflând pe mulți care se duceau la Ierusalim, s-a însoțit cu aceia. Și după doi ani, a ajuns în mânăstirea sus pomenită, aducând cu sine colobionul monahicesc, adică mantia Cuviosului Anastasie, și a povestit egumenului și tuturor fraților câte le-am scris mai sus despre Sfântul Anastasie.

La sfârșit a spus și acestă minune pe care a săvârșit-o mantia sfântului, zicând astfel: „În mânăstirea în care am îngropat sfintele moaște, era un monah tânăr, care avea un diavol rău; iar egumenul luând mantia Sfântului Anastasie, a îmbrăcat cu dânsa pe cel îndrăcit și îndată a făcut grabnică tămăduire, precum fuge întunericul de lumină, așa a fugit diavolul de la cel ce pătimea, nesuferind sfințenia mantiei mucenicului”.

Auzind acestea, toți au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a întărit pe robul Său la o nevoință mucenicească ca aceea. Atunci egumenul a trimis în Persia pe acel frate și pe alții împreună cu dânsul și au adus de acolo cu cinste moaștele mucenicului lui Hristos și ale iubitului ucenic al său, în mânăstirea sa; acolo se săvârșeau de dânsul multe minuni și tămăduiri de boli, pentru slavă lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.