După săvârşirea cununiei, soţii trebuie să înceapă străduinţa lor de a se adapta diferenţelor care există între ei şi de a dezvolta viaţa lor comună, descoperind zonele în care există interese comune, precum şi zonele unde deosebirile îi pot îmbogăţi şi le pot da posibilitatea de a se cunoaşte şi de a se bucura de lucruri noi.

Vechiul Testament, recunoscând faptul că proaspeţii căsătoriţi trebuie să treacă printr-o perioadă de acomodare, enunţă: „Dacă cineva şi-a luat femeie de curând, să nu se ducă la război şi să nu i se pună nicio sarcină. Lasă-l să rămănă slobod. La casa sa timp de un an, să veselească pe femeia sa pe care a luat-o” (Deuteronomul 24, 5). Rigiditatea generează greutăţi în căsătorie, în timp ce adaptabilitatea este o piatră de temelie sănătoasă a reuşitei vieţii conjugale. (...)

Capacitatea aceasta şi dorinţa de adaptare presupun, desigur, o maturitate şi o dezvoltare duhovnicească semnificativă a soţilor. Doar persoanele care au reuşit să-şi limiteze narcisismul şi egoismul şi să-şi dezvolte o sensibilitate faţă de nevoile celuilalt pot avea această capacitate a adaptării.

(Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăţi şi soluţii, traducere din limba greacă de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 108-109)