Inima omului implică, în dimensiunea vieții spirituale, un dublu aspect; pe de o parte, ea este centrul ființei umane, iar pe de altă parte, punctul de întâlnire cu Dumnezeu.

Ea este locul cunoașterii de sine, în care omul se vede așa cum este el cu adevărat și, în același timp, locul depășirii eului propriu, locul în care omul își înțelege ființa sa ca fiind templul Sfintei Treimi, locul unde chipul își întâlnește Prototipul. În camera lăuntrică a inimii sale, omul își descoperă propriul fundament, depășind astfel granița tainică dintre creat și necreat. În inimă, ne spun Omiliile Sfântului Macarie, se găsesc adâncimi de nemăsurat. Dumnezeu e acolo cu îngerii; acolo sunt lumina și viața, împărăția și apostolii, cetățile cerești și bogăția harului; toate sunt acolo.

Rugăciunea inimii desemnează, așadar, punctul în care acțiunea mea, rugăciunea mea se identifică cu acțiunea, cu rugăciunea continuă a lui Iisus în mine.

(Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii XV, 32 și XLIII, 7 la Kallistos Ware, Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă, tipărită de Editura „Orthodoxos Kypseli” din Tesalonic, Grecia, pentru Asociația „Sf. Grigorie Palama” din România)