Era odată un anume pelerin care fusese iniţiat în rugăciunea minţii. Deoarece avea lepădare de sine, meditaţie şi lipsa grijilor – deoarece nu era legat de familie, muncă sau orice alte lucruri – spunea rugăciunea neîncetat şi simţea o foarte mare dragoste pentru Hristos. Adică, cu adevărat avea dumnezeiasca dragoste în sufletul său. El avea o mare dorinţă să meargă la mormântul cel preasfânt al lui Hristos; credea că acolo îşi va împlini preaplinul dragostei sale pentru prea iubitul său Hristos.

Deci, se duse la Ierusalim, la mormântul lui Hristos şi intră ca să I se închine. Desigur, trăi sentimente puternice de dragoste duhovnicească înflăcărată. El se gândea că aici Cel pe Care Îl adora – Iisus Hristos – fusese înmormântat şi că acolo se afla mormântul Său gol... În timp ce adora sfântul Mormânt, chiar acolo pe mormânt, îşi dădu sufletul! Când ceilalţi văzură acest lucru ziseră: „Să vedem ce avea acest om ascuns în inima sa!” Îi făcură autopsie, îi deschiseră inima şi rămaseră uimiţi: acolo, în inima sa, erau scrise cuvintele: „Iisus, dulcea mea iubire” (un fenomen asemănător s-a întâmplat cu inima Sf. Ignatie Teoforul). Vedeţi cât de mult îl îmbogăţise rugăciunea pe acest om? Cât de mult îl îmbogăţise cu dragoste divină? Gândiţi-vă doar unde s-a aflat după moartea sa! Cu siguranţă că îngerii i-au primit sufletul şi l-au dus dinaintea tronului lui Hristos încununat de slavă.

 (Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 323)