De la izvorul apei Tazlăului din munte se vede Mănăstirea Tazlău sfredelind văzduhul cu turla ei, care la cruce măsoară 30 de metri înălțime. De departe, mănăstirea pare a fi așezată în fundul unei văi, dar când ajungi la poarta ei observi că de aici se întinde valea cea bogată în lemn, valea Tazlăului, trecând prin strâmtoarea „Podul Străjii”, unde în epoca medievală era locul străjerului spre granița de vest față de calea ce putea să fie drum spre Transilvania, unde erau plaiuri românești, dar nu stăpânite de cei în drept.

Acest monument de artă, apărat cu râvnă și cu multe jertfe de monahii, preoții slujitori și de creștinii localnici, a păstrat ca într-un căuș vatra credinței străbune. La peste 500 de ani de la construirea sa, putem mărturisi că lespedea de pe mormântul de la Putna nu a închis acolo decât trupul cel pătimitor al voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, iar numele său trăiește și cucerește inimi. Istoria contemporană toarce firul timpului care se prelungește din mormântul Putnei până în toate colțurile Moldovei și care se preface în fir de aur.

Spre bucuria celor mulți, Mănăstirea Tazlău are și astăzi ușile deschise

Dacă furtunile și nici altceva n-au clintit ctitoria lui Ștefan de la Tazlău, aceasta este dovada deosebitei priceperi a meșterilor pietrari de care dispunea Moldova la vremea secolului al XV-lea. Biserica stă dreaptă, precum ctitorul ei a stat drept în mijlocul tuturor furtunilor ivite în viața sa.

„Mic la stat”, după caracterizarea cronicarului, dar uriaș prin faptă, cu înțelepciune de bătrân și multe alte calități la superlativ, ctitorul Mănăstirii Tazlău merită cu prisosință a fi cinstit în icoana din peretele bisericii, care îi primește pe creștini de cinci veacuri și îi îndeamnă să se închine lui Dumnezeu și să-și plece genunchii în fața Sfintei Fecioare Maria, ocrotitoarea acestui sfânt altar, care nu rușinează pe nimeni dintre cei ce aleargă cu credință să-i ceară ajutorul.

În cei peste 500 de ani de existență, această mănăstire n-a încetat niciodată să înălțe rugăciuni pentru pacea a toată lumea și să-i îndrume pe credincioși după legea dragostei. A avut, bineînțeles, și încercări. Căzută pradă nepăsării în primele opt decenii ale veacului al XIX-lea, după jaful secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Tazlău a rezistat tuturor vitregiilor, fiindcă a fost pusă temelie solidă și temeinică în veacul al XV-lea de către meșteri pricepuți și cinstiți, supravegheați de ochiul ager al ctitorului principal, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.

Spre bucuria celor mulți, Mănăstirea Tazlău are și astăzi ușile deschise pentru împlinirea pravilei în timpul zilei și în timpul nopții, și pentru pomenirea nemuritorilor ctitori.