Dezbaterea iscată în jurul incinerării este departe de a se fi încheiat, cel puţin pe internet. Am încercat, în articolul de data trecută, să evidenţiez anumite aspecte ale credinţei creştine conform cărora trupul, în lumea materială, are o demnitate maximă, chiar şi după moarte, fiind trup al unei persoane. Faptul că omul nu este om deplin decât numai fiind alcătuit şi din trup şi din suflet, chiar dacă vremelnic acestea pot fi despărţite şi că, la învierea de obşte, sufletul nostru se va uni din nou cu trupul nostru, dar cu un trup "nestricăcios", prin transfigurarea celui care s-a întors în pământul din care a fost luat (cf. Facerea 3, 19), ar putea să constituie subiect de reflecţie şi pentru cei care se raportează la corpul celui decedat ca la un gunoi de care trebuie să te dispensezi cât mai "ecologic" (apropo de ideea pe care am auzit-o vehiculându-se, în vâltoarea unor polemici, cum că ar fi mai bine, după moarte, să arzi steril, doar pentru a nu lăsa în urmă putreziciune sau pentru a evita, astfel, să fii mâncat de viermi). Ca orice lucru de pe lumea asta, şi focul poate avea o bună sau o rea folosinţă, după cum alegem noi. Dacă ard un lemn în sobă este pentru a mă încălzi sau a face mâncare. Dacă ard mărăcini sau gunoaie este pentru a face curăţenie. Dacă las o lumânare să ardă în biserică este pentru că ea generează o flacără, devenind astfel un simbol pentru creştinul chemat să fie lumină în lume. Dar dacă-mi dau foc la trup cât sunt în viaţă sau, cu ajutorul unora, chiar şi după moarte, atunci mă amăgesc crezând că-mi fac, astfel, un... pustiu de bine.

M-am bucurat când am constatat că, dincolo de poziţiile celor care nu au o cultură a dialogului, ci doar vor să impună puncte de vedere străine creştinismului sau se isterizează în acuze şi sentinţe penibile la adresa unui aşa-zis anacronism al Bisericii Ortodoxe, am primit o serie de interpelări pe probleme reale, care se cer a fi clarificate. Spre exemplu, la un moment dat, am postat, pe un site de socializare, opinia mea conform căreia "dacă alegi să fii incinerat, nu poţi avea slujbă creştinească fie şi din simplul motiv că nu e nimic creştin în modul cum te raportezi la propriul trup, chiar şi după ce e separat, temporar, de suflet". Am primit aproape imediat, din partea unei persoane pe care o cunosc din liceu şi pe care o admir pentru mintea sclipitoare şi iscoditoare (în sensul bun al cuvântului), o serie de întrebări, cum ar fi: "Chiar asta să fie esenţa? Cum te raportezi la propriul trup? Să înţeleg că nici cei care se automutilează în timpul vieţii nu beneficiază de slujbă? Pe de altă parte, e important şi cum te «raportezi» la alte trupuri sau nu? Presupun că nu, din moment ce criminalii/ violatorii au parte de slujbă. Sau nu e necesar şi cazierul la înmormântare?"...Am să încerc să dau unele răspunsuri, pe măsura (ne)putinţei mele, mai ales că şi alţii se pot regăsi în aceste nedumeriri.

Mai întâi să precizez că, într-adevăr, nu se vine la înmormântare nici cu un cazier al celui decedat, nici cu vreo mărturie a celor apropiaţi sau a duhovnicului său, spre a cerceta dacă nu cumva a făcut... "păcate opritoare de la înmormântare"!!! Evident că e greşit, ca să nu spunem grav, să ai pe conştiinţă (auto)mutilări de trup, violuri, crime etc. Dar fiecăruia i se acordă, până în ultima secundă a vieţii, şansa la pocăinţă (Saul din Tars, ucigaşul de creştini, n-ar mai fi trebuit, după această logică, îngropat creştineşte, chiar dacă a devenit, după convertirea de pe drumul Damascului, cel pe care-l numim Pavel, "apostolul neamurilor"). Este şansa de a spune: "Doamne, am greşit şi mă căiesc". Căci nu faptele în sine ne determină traseul de după moarte, ci cum ne raportăm la ele. Poate exista un om păcătos, cu păcate mari, dar care se întoarce la Dumnezeu şi se lipeşte cu toată inima de El, alegând, chiar şi în finalul vieţii, să-L iubească pe Domnul şi pe oameni (şi, implicit, să nu mai săvârșească rele), după cum poate fi cineva plin de fapte bune (cu un cazier impecabil!), dar să fie un om mândru, care nu vrea să ştie de Dumnezeu, care nu acceptă iubirea Lui. Care dintre cei doi, întâlnindu-se cu Dumnezeu, se va simţi bine în dumnezeiasca Lui companie (căci asta este moartea – o (re)întâlnire cu Dumnezeu)? Cel cu păcate multe, dar care acum Îl iubeşte pe Hristos sau cel virtuos, dar care nu suportă să-L vadă? Răspunsul nu e greu deloc...

Dumnezeu lucrează şi cu materialul "clientului"

Insist, deloc întâmplător, asupra faptului că modul cum ne raportăm şi la trup ţine de esenţa credinţei creştine. Cheia unei adecvate înţelegeri este, cum spuneam şi la început, faptul că persoana este suflet şi trup, iar trupul mort va fi înviat de Dumnezeu la sfârşitul lumii. E adevărat că nu se poate vorbi despre o "neputinţă" a lui Dumnezeu de a reface trupurile noastre şi din elemente obţinute nu prin descompunere pe cale naturală, ci prin ardere. Altminteri, martirii aruncaţi în foc nu ar mai avea nici o şansă de a învia! Dumnezeu poate face (sau reface) trupul cel nou şi din cenuşa rezultată prin arderea unui cadavru (a făcut El din nimic tot ceea ce există!); dar este vorba aici despre atitudinea noastră faţă de ceea ce El ne-a oferit – în speţă trupul nostru. A dori să fii incinerat este echivalent, cumva, cu a spune: "N-am nevoie, Doamne, de trupul acesta pe care mi l-ai dat, nu-mi trebuie darul Tău!". Ne plasăm, astfel, pe poziţia celui care refuză să conlucreze cu Dumnezeu în vederea recreării sale. Primului om, Adam, nu i s-a cerut să conlucreze la aducerea sa la existenţă din simplul motiv că nu exista! Dar deja cu al doilea om, Dumnezeu a folosit "material" uman, spre a-l crea, din omul anterior. Pe Eva a făcut-o pornind de la o coastă a lui Adam (cf. Facerea 2, 21, 22). Iar după ce primii oameni, alungaţi din rai, au început să se înmulţească şi să stăpânească pământul, Dumnezeu a pus suflet şi a creat noi oameni doar după împreunarea celor două trupuri. Cu alte cuvinte, Dumnezeu lucrează "cu materialul clientului", noi fiind cei care ne "oferim" sămânţa noastră, spre bună rodire. Chiar şi întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu s-a făcut decât din "sângiuirile" cele curate ale Fecioarei Maria, cu acordul ei.

Crearea omului nu se termină odată cu zămislirea sa în pântec, nici cu naşterea sau creşterea sa pe acest pământ. Ea este un proces care continuă şi dincolo de moartea fizică. E adevărat că, după ce murim, nu mai vorbim de o aceeaşi conlucrare precum atunci când suntem în viaţă. În viaţă fiind, ni se cere să lucrăm la mântuirea noastră în trupul nostru. De aceea îl şi supunem la post, întrucât rostul postului este acela de a pune în ordine fiinţa noastră, de a struni trupul făcându-l ascultător de suflet, iar sufletul, postind de asemenea, spre a fi ascultător de Dumnezeu. Dar niciodată nu este încurajată, în spiritualitatea ortodoxă, o "chinuire" a trupului până la a-l omorî, o asceză care să conducă la uciderea, practic, a acestuia. Trebuie să acordăm trupului toate cele necesare cât să ne putem folosi în mod deplin de el, dar să nu-l îmbuibăm sau îngreunăm astfel încât să devină sălbatic şi de necontrolat. După ce moare însă, trupul trebuie lăsat în bună pace, nu să lăsăm dispoziţii spre a fi distrus; şi acesta e un mod de a conlucra cu Dumnezeu (chiar dacă "pasiv") pentru că denotă încrederea – sau credinţa! – că această "adormire" a trupului va fi urmată de o trezire.

Să luăm aminte la Evanghelia ce se va citi mâine în biserici şi în care ni se vorbeşte despre vindecarea unui orb din Ierihon (v. Luca 18, 35-43). Acel orb striga din răsputeri la Iisus, auzind că ar trece pe acolo, deşi lumea îl certa ca să tacă. Iar când a fost întrebat de Domnul ce doreşte, acel orb nu a spus: "Doamne, dacă tot nu pot să mă bucur de lumea aceasta, distruge-mi cu totul trupul. Dacă tot nu sunt întreg, să piară şi restul, că mă chinui aşa". Dimpotrivă, el a avut încredere că, deşi pierdută de multă vreme, îşi va putea recupera vederea. De aceea, în textul paralel de la Marcu, orbul spune: "Învăţătorule, să văd iarăşi" (10, 51). Prin "iarăşi" înţelegem că dorea să recapete ceva ce pierduse. Tot aşa şi noi, când acordăm cuvenitul respect pentru trup (chiar mort, chiar în fază de descompunere), o facem pentru că avem credinţa că acel trup poate fi – iarăşi! – "reparat" sau "vindecat" de această stricăciune, ba mai mult, va fi înzestrat şi cu acele calităţi de trup înviat care nu cunoaşte foamea, setea, boala, poate trece prin uşi încuiate etc. Cu alte cuvinte credem, cu adevărat, în Hristos – Cel răstignit, îngropat (nu incinerat) şi înviat! Unii pot alege să nu creadă, e dreptul lor. Dar şi cei credincioşi au dreptul să nu "adapteze" credinţa lor la astfel de ritualuri păgâne şi totalmente necreştine. (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)