Există o apoftegmă extraordinară a Sfântului Macarie, în care unul dintre cei osândiți îi spune Sfântului Macarie că osânda lor constă în faptul de a nu vedea niciodată chipul altcuiva; sunt mereu aşezaţi unul în spatele celuilalt, în aşa fel încât să nu poată vedea niciodată faţa celorlalţi. Prin mijlocirea rugăciunilor celor credincioşi, din când în când, trăiesc o mică uşurare şi pot întrezări chipul altcuiva.

Mi se pare că avem aici o viziune extraordinară a iadului, ca şi conştiinţă tragică a ne-comuniunii, a închiderii în sine. Osânditul este sfâșiat; el este creat pentru comuniunea cu Dumnezeu, pentru comuniunea cu ceilalţi, dar în acelaşi timp, voinţa sa nestrămutată de a se închide în sine îl privează de lucrul acesta.

Oare nu aşa arată şi iadul pe care îl trăim deja uneori pe pământ? Cei care trăiesc în păcate grele se află deja în această condiţie, numai că nu sunt intru totul conştienţi de lucrul acesta, deoarece în viaţa pământească există nenumărate diversiuni, distracţii, cum spune Pascal, care fac ca păcătosul să nu-şi dea seama, în general, de neantul acesta în care se adâncește şi de starea sa de dislocare lăuntrică.

(Părintele Placide Deseille, Mărturia unui călugăr Ortodox, Ed. Doxologia, Iași, 2011, pp. 188-189)