Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti. Sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngenuncherilor. Omule bun, pune în cugetul şi fapta ta întâi dragostea!

Întâi dragostea. Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de femei, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea-mângâiere, îndemn şi creaţie. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.

Dragostea este cheia clipei şi a veşniciei. Dragostea împrăştie urâtul – urâtul singurătăţii, topeşte răul – răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi nerobitoare. Dragostea naşte şi pârguieşte rodul, transfigurează şi înalţă sufletul; prin ea, dumnezeiasca faţă joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre.

Acolo unde nu e dragoste stăpânesc întunericul şi urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti. Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 69-70)