Evanghelia Femeii Samarinene ține în ea bucuria descoperirii inteligenței care luminează credința. Și, recunosc, îmi bucură inima cu fiecare lectură. Întâlnirea pare una de „rutină” și Ioan (4, 5-42) nu lasă să intuim greutatea ei duhovnicească. În primă fază, știm unde suntem: Sihar, o cetate a Samariei, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. În miezul acelui loc, o fântână: fântâna lui Iacob. Acesta o săpase, nu ușor, sunt totuși 30 de metri adâncime, după ce o cumpărase de la fii lui Hemor (Facere 33, 18), nu departe de locul în care Avraam, tatăl său, ridicase un altar de jertfă Dumnezeului Celui Viu. O ridicase dintr-un principiu practic. Evita dependența poporului său – popor nomad, de păstori – de toanele populației lângă care își oprea turmele. De-acum, am spune, Iacov avea „apa sa”. Îndrăznesc să spun că pământul acela lăsat lui Iosif avea în ele două realități: sfințenia și libertatea. Cred că Iacov intuia deja că sărăcia, foamea și setea pot fi prilej de pierdere a libertății.

În locula acela aflat la întretăierea libertății cu sfințenia, Hristos dă întâlnire, deloc metaforic, ci în soarele amiezii, unei femei. Statutul ei social o obliga să evite răcoarea dimineții ori aceea serii. Mergea la prânz, pe vipie, să evite oamenii. Le cunoștea judecata. Fusese rănită, probabil, deseori, de judecata lor. Plecând din Sihar, se aștepta la orice, numai la o întâlnire cu un israelit – și încă rabin – nicidecum. De aceea, și reacționează: „Cum, Tu, care ești iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineană?”. E reacția unei culturi în care femeia nu conta, iar socotirea samarinenilor drept cetățeni de mâna a doua ai lumii aceleia îi dădea un dublu caracter de „om înfrânt” de legiuirea vremii. Hristos Domnul, însă, o tensionează printr-o constatare: „De-ai fi știut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie!”. Mitropolitul Bartolomeu Anania, urmând exegezei patristice și strălucitoarei exegeze a Părintelui Nicolae Steinhardt, intuiește aici un „joc de ape”. Căci apa vie era apa freatică, greu accesibilă, pentru care – femeia va remarca foarte corect – era nevoie de mijloace „tehnice”. Or Omul dinaintea ei nu avea nimic din ceea ce ar fi ajutat să scoată apa răcoroasă a adâncului la lumina fierbinte a Siharului.

Personal, aici gândesc în favoarea păcătosului ce sunt. Hristos Domnul nu scoate apa cea vie, ci o face să țâșnească din fenomenala credință a femeii. Un amănunt despre păcatul ei – cinci bărbați ai avut și nici cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău – deschide ochii femeii asupra puterii sufletești a celui care i se arată întru totul drept Domn și Dumnezeu. Reținem că este primul om din Scriptură, alături de Maica Domnului, firește, căruia Domnul Hristos nu-i mai lasă ascunsă identitatea Sa. I se descoperă. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că aici, la fântâna lui Iacov, avem, de fapt, o teofanie asemeneai celei de la apa Iordanului. Și, dacă ne aducem aminte că locul nu este foarte departe de fortăreața în care capul lui Ioan Botezătorul a căzut pradă unor mofturi de desfrânată, mai că am spune, cu glas scăzut ca o rugăciune de taină, că apa cea vie despre care vorbește Hristos se identifică duhovnicește cu aceea a Iordanului și că iertarea păcatelor este ceea ce ne dă posibilitatea de a trăi harul Iordanului în fiece clipă a vieții ca viață în Hristos dăruită prin Botez. Fântâna lui Iacov se vădește a fi o colimvitră pentru botezul credinței, în care femeia face dovadă de cunoaștere și conținut. Pentru că, dumirită asupra adâncimii dumnezeiești a interlocutorului său, nu-i cere niciun alt bărbat mai bănos și nici vreun bine cotidian. Pe ea o interesează – slavă Domnului! – dacă închinarea ei și a neamului ei este corectă. Căci pe alt munte decât pe cel al Sionului ei aduceau slavă lui Dumnezeu. Și Domnul îi răspunde: „Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr”! E momentul în care femeia vorbește despre venirea lui Mesia, iar Domnul Hristos îi mărturisește: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”! Un „Eu sunt” care se poate transcrie, fără teama de a greși, cu Numele de nerostit al lui Dumnezeu: Iahve – Eu sunt! Pentru prima și a doua lectură, textul, privit practic, descoperă cum Se arată Hristos omului credincios. Pentru grila unei lecturi mai atente, însă, amănuntele sunt fundamentale. Dintâi apa cea vie, apoi închinarea și apoi închinarea în Duh. Este unul dintre argumentele aduse de Părinții Bisericii – Chiril al Ierusalimului ori Diadoh al Foticeei – pentru a desemna relația Botezului cu pecetea darului Duhului Sfânt, numită de noi Mirungere. Femeia primește răspunsul la conținutul apei celei vii: Duhul Sfânt!

Apostolii întrerup discuția acesta fascinantă care o urcă în istorie pe femeie – ce poartă, după Tradiție, numele de Fotini – până în lecția de duh a Bisericii adusă la zi. Nu întâmplător, Apostolii, vorbind despre mâncare, Domnul le răspunde despre secerat. Căci, după Botez și Mirungere, vine la rând Euharistia – Pâinea cea veșnică. Care nu primește validare decât după Răstignirea, Moartea și Învierea Domnului Hristos. Despre aceasta vorbește El când spune că are o mâncare despre care Ucenicii nu știu. Și care le va fi descoperită la vremea Joii celei din urmă în Trup. Aici, fântâna lui Iacob dăruită lui Iosif. În Joia Mare, vecinătatea cu mormântul lui David, izvorul de pocăință și har al unui neam întreg.

Femeia, cu toate stigmele ei, intră între oameni născută din nou. Vestește și oamenii o urmează. Ei înșiși fiind, parcă, aprinși de Duhul Sfânt. Desigur, dintâi va fi fost curiozitatea – „mi-a spus toate câte am făcut” – dar entuziasmul s-a transformat în credință, iar credința în dragoste. Rugându-L să rămână la ei, cum nu mulți au făcut-o în parcursul vieții Sale. E același „rămâi cu noi, Doamne, că s-a plecat ziua către seară” din episodul întâlnirii Domnului cu Cleopa și Luca pe drumul Emausului. E rămânerea lui Hristos în Lumina prin care convertește pe Pavel ori iartă pe Petru. Fotini vede Înviatul înainte de Înviere. Și aceasta este inteligența credinței. Nici zgomotul, nici emoționalul și nici entuziasmul gălăgios nu te apropie de Hristos precum inteligența născută din nou prin credință.