Interviu cu Pr. Gheorghe Verzea: „Grija pentru generațiile viitoare reprezintă pentru noi o prioritate” (Partea a II-a)

Partea a II-a a interviului cu Părintele Gheorghe Verzea, parohul Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Padova și protopop de Triveneto IV.

Părintele Gheorghe Verzea s-a născut în 1969 în localitatea Câmpulung-Muscel din județul Argeș. În perioada 1987-1992 a absolvit cursurile Seminarului Teologic Ortodox din București, iar între anii 1992-1996 pe cele ale Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”. Un an mai târziu este admis spre a urma cursurile Școlii Doctorale, ale aceleiași instituții academice. În octombrie 1997 a primit o bursă din partea Episcopiei Catolice din Padova pentru a continua studiile de teologie la Institutul „San Bernardino” din Veneția. Pe 23 aprilie 1998 a fost hirotonit diacon de către Preasfințitul Părinte Calinic, al Argeșului și Muscelului, iar câteva luni mai târziu, pe 13 septembrie, a fost hirotonit preot, pe seama Catedralei episcopale din Curtea de Argeș. Din anul 2000 este paroh al Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Padova.

1. Din câte știm, parohia deține și un Centru Pastoral. Ce activități desfășurați în această unitate?

Centrul Pastoral este o achiziție nouă. Noi, în anul 2016, după zece ani de ședere aici, am reușit să cumpărăm: biserica, un corp de clădire și un pic de teren. Corpul de clădire, care este lipit de biserică, cuprindea niște spații pe care le-am restructurat. Așa am organizat trei săli de mărimi diferite, în care desfășurăm, mai multe activități: școala duminicală și catehezele cu cei care urmează să se cunune sau să boteze. La acestea mai adăugăm: studiul biblic cu adulții și clubul care lucrează cu persoanele dependente de alcool. Acest club mă bucură nespus de mult deoarece am văzut cum efectiv s-au salvat familii și vieți de oameni. După cum știm, cel care este dependent de alcool, se distruge și pe sine și familia.

2. Cum s-a format acest grup?

Cu ani în urmă, am avut o familie în care soțul era dependent de alcool. Datorită eforturilor soției, această problemă a fost tratată într-un club teritorial din Padova, cum sunt în toate orașele, după care, persoana respectivă, bărbatul în cauză, a dorit să-i ajute și pe cei din comunitatea noastră. M-am bucurat nespus de mult pentru inițiativa lui, fapt pentru care i-am pus la dispoziție o sală și tot ce era necesar.

De fiecare dată când întâlnesc, în cadrul spovedaniei, persoane care se confruntă cu diferite dependențe, le îndrum către acest club. Pot spune că am avut mai multe rezultate pozitive colaborând cu ei. De multe ori, credinciosul, când vine la spovedanie, ne spune problema lui, însă nu reușim să o rezolvăm. Când vorbim despre dependențe, cred că trebuie să ai multă experiență în domeniul respectiv. Am observat că, cei care se ocupă de aceste cluburi, știu cum să procedeze cu cei din familie. Cu alte cuvinte, îi ghidează pe cei din familie, să-l determine pe cel dependent, să se deschidă și, într-un fel sau altul, să-și schimbe viața.

De aceea, sunt foarte bucuros pentru ceea ce se întâmplă! Ce m-a uimit este schimbarea radicală și mărturisirea pe care unii o fac! De multe ori, vin în fața tuturor, pe solee, bineînțeles la invitația mea, și fac o mărturisire deschisă: fraților, eu am fost așa, mă comportam așa și povestește cum era... Vă dați seama câtă smerenie!? Am eu o reținere ascultând  ce spun ei public! Ei fac aceste mărturisiri tocmai ca să îi determine pe ceilalți să urmeze acest drum, al despătimirii. De-a lungul timpului am avut mai multe familii care s-au salvat prin această activitate, slavă Domnului!

3. Sfinția voastră participați la întâlnirile lor?

Aș putea spune că este un echilibru psihologic care trebuie menținut. Nu poți să te duci ca un intrus acolo, nu ai voie! Eu am înțeles de la început lucrul acesta, iar acum  merg când sunt invitat. Spre exemplu, sărbătorim împlinirea unei anumite perioade de abstinență din partea unuia sau altuia. Atunci, ei fac o prăjitură și, bineînțeles cu un pahar de suc, ne întâlnim și sărbătorim; dar eu sunt invitat și nu stau la discuțiile lor, ci doar ne bucurăm împreună. După care eu plec, iar ei rămân să-și vadă de treaba lor.

4. Spuneați că organizați cu credincioșii cateheze biblice. V-aș ruga să ne aduceți mai multe detalii în acest sens.

În ceea ce privește școala duminicală, nu sunt foarte multe de spus, deoarece bănuiesc că lucrul acesta se petrece în majoritatea parohiilor din Italia.

Duminica, după ce copiii s-au împărtășit, timp de 45 de minut merg în altă sală, unde primesc și împărtășirea din cuvânt. Urmează catehezele cu adulții pentru botezuri și cununii. Acest studiu biblic, care sună un pic cam pretențios, este activitatea de care eu sunt cel mai bucuros.

Dar, cum s-a născut?

Le-am spus creștinilor: haideți, cei care puteți, să ne adunăm într-o seară din săptămână, să citim împreună Scriptura. Nu vă speriați, nu vom da examene de final, ci doar citim Sfânta Scriptură. Am început cu Noul Testament, cu Evangheliile. Asta se întâmpla în urmă  cu trei sau patru ani. Anul trecut am terminat Faptele Apostolilor, iar acum suntem la Epistola către Romani.  Cred că cel mai important  este să fim consecvenți. Noi marți seara ne întâlnim. Dacă mi se întâmplă ca marțea să fiu ocupat, mutăm acea activitate în altă seară, dar nu sărim cateheza.

Întotdeauna le-am spus să aibă în minte răspunsul la întrebarea: care este scopul nostru? Noi  ne dorim să parcurgem Scriptura și, din ceea ce aflăm acolo, să punem câte ceva la inimă, ca să creștem în viața noastră duhovnicească. Mereu le amintesc expresia părintelui Rafael Noica: “noi nu ne adunăm aici ca să scrie pe crucea noastră: aici zace omul cel mai cult din cimitir”, ci, ca ceea ce învățăm, să aplicăm în viața noastră și să creștem în cunoașterea lui Dumnezeu. Acesta este scopul nostru, unul destul de smerit.

5. Sunt activi creștinii la aceste întâlniri?

Este un pic cam greu, pentru că aproape totul este nou. Dar, încerc să-i implic cât mai mult, să fac întâlnirile interactive. Soția mea este profesoară de limba engleză și îi mai cer sfaturi. De ceva timp le-am spus: săptămâna viitoare vom parcurge capitolul al x-lea; încercați să-l citiți acasă și să vă notați ce n-ați înțeles sau ce v-ar interesa să dezvoltăm. În acest mod se nasc interacțiuni. Pe bună dreptate, dacă vorbește doar preotul, sau profesorul de la catedră, celor care ascultă, pe o ureche le intră și pe alta le iese. Dar, dacă ești implicat, cu siguranță rămâne ceva!

6. Ați observat schimbări în urma acestor cateheze?

Convingerea mea este că, mai devreme sau mai târziu, o parohie, poate că e mult spus, ia chipul păstorului și anumite trăsături rămân și se văd. Le tot repet anumite aspecte esențiale și, încet, încet, se formează un mod de a gândi, cât de cât, conform cu cel pe care l-am propovăduit.

La predică, spre exemplu, insist de multe ori asupra responsabilității apartenenței ecleziale. Credincioșii să simtă că fac parte din parohie. Să depășim acea mentalitate în care mergem la biserică, dăm un pomelnic, aprindem o lumânare și gata, am plecat. E bine, dar nu e complet! Apoi, Sfânta Împărtășanie, asupra căreia Preasfințitul Părinte Siluan insistă mereu, este un aspect asupra căruia de multe ori mă opresc și-l explic. Este foarte greu să-i convingi pe oameni că Sfânta Liturghie are ca scop împărtășirea. Ei, aceste probleme le dezvolt în cadrul catehezelor într-un mod mult mai complex decât la predică. În timp, am observat mici schimbări.

CRED CĂ AR TREBUI SĂ PRIVIM ACEASTĂ BOALĂ CU MAI MULT CURAJ

7. Într-o discuție telefonică, îmi spuneați că doriți să achiziționați un apartament pentru parohie. Ați putea să ne oferiți câteva detalii?

Vă explic mai clar! Atunci când am cumpărat biserica, vă spuneam, că am cumpărat și un corp de clădire. Am renovat o parte din el și am realizat cele trei săli. Însă pe lângă acestea, avem și un apartament, care chiar acum este în renovare.

Ce dorim să facem cu el? Încercăm să venim în întâmpinarea celor care au nevoie. S-au întâmplat cazuri în care mi-au venit creștini cu sacoșa sau cu geamantanul la biserică spunându-mi: „părinte nu am unde să dorm.” Cazul clasic este: “am venit la muncă și acum nu mai răspunde la telefon. Ce mă fac?” Nu poți să-l lași pe om afară, mai ales dacă este iarnă. Până acum am apelat la creștini: „avem o persoană care are nevoie de ajutorul nostru, vă rog, dacă puteți, să o primiți...” Dacă ne ajută Domnul, când va fi gata apartamentul, nu vom mai avea această problemă. Dar gândul meu, în privința acestui apartament, este mai mult pentru cei care vin la studii. Ultimul oaspete a fost, acum un an sau doi, un părinte care-și pregătea teza de doctorat și care a venit pentru trei luni să se documenteze. În astfel de situații a trebuit să apelez la mănăstiri sau la diferite persoane pe care le cunosc. Aceasta mi-aș dori să fie destinația principală a apartamentului, însă dacă vor fi și cazuri sociale, cu siguranță le vom oferi ajutor.

8. În Padova există un mare număr de frați creștini din Basarabia. Din câte știu, de ani buni este și o parohie care aparține de Patriarhia Moscovei. În ce relații vă aflați cu această comunitate?

Când s-a înființat această comunitate, preotul basarabean a venit la mine, să ne cunoaștem. Am băut un ceai împreună și mi-a povestit cum a ajuns aici. Eu, bineînțeles că l-am privit un pic cu reticență, deoarece nu era din Patriarhia noastră, nu-l cunoșteam, nu știam cum să pun problema. Dar el mi-a spus un lucru care m-a atins la inimă: „părinte, dacă noi, care suntem ortodocși, nu ne înțelegem, cum am putea să cerem altora să ne înțeleagă?”. Aceste cuvinte m-au mișcat și, de atunci, de fiecare dată, ne vedem cu bucurie.

Dar, de vreo zece ani, dacă nu greșesc, noi avem parohia noastră moldovenească chiar în Padova, care aparține de Episcopia Ortodoxă a Italiei și care este păstorită tot de un părinte din Republica Moldova.

9. Din câte ne-ați mărturisit în cadrul Congresului Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei din 2021, sunteți unul dintre cei care a avut virusul Covid-19. Ce ne-ați putea împărtăși din această experiență?

Cred că ar trebui să o privim cu mai puțină teamă, pentru că, știm cu toții, sistemul nostru imunitar suferă foarte mult atunci când suntem înspăimântați; ori noi chiar de sistemul imunitar avem nevoie ca să ne ridicăm. Fiecare reacționează în felul lui în fața bolii, a suferinței sau a fricii. N-aș dori să spun un lucru care să sperie lumea dar, cred că mai devreme sau mai târziu, toți o vom face. Important este cum ne raportăm la ea. Trebuie să nu fim speriați, să avem curaj, mai ales că,  protocolul medical nu mai este la început; se cam știu regulile de tratament și, cu multă rugăciune și nădejde în Dumnezeu, trecem și peste acest val.

Am avut cazuri și în parohie, dar nu foarte multe. Cele mai multe la al doilea val, în luna noiembrie. Întotdeauna rugăciunea nu a lipsit, am fost alături de ei, am încercat să-i ajutăm pe cei în lipsuri, într-un fel să le dăm curaj. Din păcate, îmi pare rău să o spun, dar se seamănă multă frică în popor prin mass-media. Poate că sunt și îndreptățiți să ia anumite măsuri mai drastice deoarece, dacă lumea e mai conștientă de pericol, se păzește mai mult. Pot să înțeleg lucrul acesta dar, pe de altă parte, există riscul ca oamenii să fie demoralizați, speriați, disperați și să pierdem mult mai mult prin această disperare în fața dezechilibrului sistemului imunitar. Sper să ieșim și din această încercare mai întăriți și mai conștienți asupra faptului că poți pierde foarte ușor ceea ce ai.

10. De multe ori când vorbesc cu cei din țară sunt întrebat cum îi văd pe români. Dumneavoastră cum i-ați descrie?

În nenumărate rânduri, autoritățile italiene m-au contactat și mi-au cerut să le vin în întâmpinare românilor, ca să se integreze. Iar eu i-am asigurat de fiecare dată, că nu există o populație care să se integreze mai ușor decât românii, pentru că sunt foarte deschiși să învețe lucruri noi, se adaptează ușor. Pornind de la alimentație, modul de a face pastele, modul de a bea cafeaua, și așa mai departe, până la un lucru pe care eu l-am sesizat și l-am lăudat în predici: acel “grazie”, pe care-l auzim atât de des la oamenii aceștia. Ar fi bine să învățăm de la ei și, la orice gest, la orice pas  pe care îl facem, să mulțumim celor din jur. În câteva cuvinte pot spune că îi văd pe români schimbați în sensul că, reacționează foarte repede la lumea care-i înconjoară și că s-au adaptat ușor, dar nu le-au uitat nici pe cele profunde ale lor, ale credinței.

11. Pentru că am vorbit despre credincioșii din Italia, care sunt sigur că acum ne ascultă, aș dori să le adresați un gând.

Să-și crească copiii în credința pe care au moștenit-o! Una dintre temele de cateheză de la botez aceasta este. Sunt convins că acelor copii, părinții le vor da tot ce au mai bun, mâncarea cea mai bună, îmbrăcămintea cea mai bună... Dar, să nu uite darul cel mai de preț pe care îl pot dărui, credința! Credința în Dumnezeu îi va însoți toată viața, iar atunci, când vor trece prin necazuri, vor ști la Cine să strige. Folosesc metafora Sfântului Ioan Gură de Aur care spune că: “sufletul copilului este ca ceara aceea moale. Când pui sigiliul, se vede fiecare trăsătură a sigiliului; după ce s-a întărit ceara, nu mai poți face nimic!” Deci, să ne gândim cu mare responsabilitate și cu nădejde la cei care vor urma, pentru că vor prelua tot ceea ce noi am pregătit cu atâta greutate!

Oricum, copiii noștri vor fi bucuroși că nu vor urma același traseu pe care l-am făcut noi. Adică, să meargă, să bată din ușă în ușă, cu căciula în mână și să spună dați-ne și nouă un loc de slujire! Nu, ei vor spune: “am avut părinți vrednici, care s-au zbătut, au muncit și ne-au lăsat cele de care noi ne bucurăm astăzi”. În concluzie, generațiile viitoare sunt pentru noi o prioritate.

12. În încheiere, vă rog să le spuneți ceva și românilor de acasă.

Pentru românii de acasă!? Mi-aș dori să-i vadă pe cei care sunt aici nu neapărat prin prisma bunăstării. Pentru că bunăstarea aceasta, relativă, este plătită cu multă trudă și cu multe sacrificii, începând de la dorul de părinți, de satul natal. Apoi, începerea unei vieți între străini, pentru care, indiferent de cât de bun ai fi, de cuminte și de muncitor, la urma urmei, tot străin rămâi... sunt alte și alte răni. Viața, pe care ei o trăiesc aici, presupune multe renunțări. Spre exemplu, anul trecut, 2020, prin închiderea granițelor, ei au suferit! Mulți au fost foarte triști pentru că nu au putut să meargă acasă, în România, așa cum făceau în fiecare an, să facă sărbătorile cu părinții bătrâni, care îi așteptau. Deci, este un aparent nivel superior de trai dar care este plătit cu multă trudă și cu multă suferință! Acesta este gândul meu pentru cei de acasă!

 

Sursa: episcopia-italiei.it

De la același autor

Ultimele din categorie