Încă de la crearea lumii nevăzute, apoi a celei văzute, Dumnezeu le-a creat pe toate „bune foarte” (cf. Facerea 1, 31) chiar și pe diavol, însă acesta „nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (cf. Ioan 8, 44).

Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, înainte de a începe activitate de propovăduire, a fost ispitit de diavolul în pustie, dar de fiecare dată l-a biruit. Pentru că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (cf. Matei 17, 21).

Pericopa evanghelică din Duminica a 23-a după Pogorârea Sfântului Duh ne relatează vindecarea unui demonizat din ținutul Gherghesenilor de către Mântuitorul Iisus Hristos (cf. Luca 8, 26-39). Observăm faptul că Fiul lui Dumnezeu biruiește pe diavol, îl trimite într-o turmă de porci, și în același timp îl redă pe acel bărbat sănătos și vindecat societății, Cel Care, El Însuși a biruit pe diavol în pustie și care Îl recunoaște ca fiind Fiul Celui Preaînalt. Iar la sfârșitul textului evanghelic Hristos îi oferă un îndemn persoanei respective: „Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu” (cf. Luca 8, 39).

Ce poate însemna acest îndemn? Faptul că binele, de cele mai multe ori (sau chiar întotdeauna), se spune, se arată și nu se tăinuiește. Desigur, nu este vorba de o laudă sau o mândrie în acest sens. Sfântul Clement Alexandrinul spune faptul că „binele este găsit de cel care caută binele şi îi place binelui să se uite la el, la cel care l-a găsit”.

Desigur, noi, creștinii, trebuie să fim foarte „vigilenți” atunci când este vorba de menținerea sănătății sufletești și, desigur, trupești. O stare sănătoasă a credincioșilor se poate dobândi prin participarea la Sfânta Liturghie, culminând cu împărtășirea cu Sfintele Taine, prin rugăciune, post, milostenie și fapte bune. Cu aceste arme dumnezeiești și duhovnicești putem birui pe diavol. Aceasta o aflăm de la Sfântul Apostol Petru: „fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (cf. I Petru 5, 8). Pe de altă parte „starea de ebrietate” duhovnicească este atunci când nu mergem la biserică, adică nu suntem creștini adevărați și practicanți și nu împlinim așa cum se cuvine voia lui Dumnezeu!

Fără doar și poate, de la nașterea omului și până la trecerea în cealaltă lume a veșniciei, diavolul nu va dormi niciodată și va căuta prin orice mijloace să îndepărteze pe om de Creatorul său. Tocmai de aceea credincioșii trebuie să fie într-o permanentă stare de trezvie, de veghere la starea lor de credință și de a face necontenit binele, tinzând către îndumnezeire.