Îmi amintesc de un alt soldat, un tânăr tată, care îşi lăsase în spatele frontului soţia şi ferma şi care mi-a spus: „Astăzi voi muri. Mă doare să-mi părăsesc femeia, dar nu am încotro... şi mi-e atât de frică să mor singur." I-am spus că nu va fi aşa, pentru că voi sta lângă el şi, atât timp cât va putea fi conştient de prezenţa mea, să-şi ţină ochii deschişi sau chiar să-mi vorbească, iar apoi să-mi ţină mâna şi din când în când să o strângă pentru a se asigura că mă aflu acolo. Aşa am stat cu el şi a murit în pace. A fost cruţat de singurătatea morţii. Se poate întâmpla ca Dumnezeu să îngăduie cuiva să moară singur, dar aceasta nu înseamnă că e abandonat; e vorba de o singurătate în prezenţa lui Dumnezeu, în siguranţa faptului că nimeni nu se va năpusti în mod necugetat, dramatic, nici nu va comunica neliniştea, teama sau deznădejdea sa acelui suflet care va putea astfel, în deplină libertate, să-şi facă intrarea în veşnicie.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, p. 98)