Un moșier pe nume Mihail Vasilievici Madurov, care se găsea în Liflandia pentru executarea serviciului militar, s-a îmbolnăvit. În zadar au încercat cei mai buni medici să-i diagnosticheze boala. În cele din urmă, au renunţat. A plecat deci din serviciu şi s-a întors pe moşia lui, în satul Nouţ, la patruzeci de verste de Sarov.

Atunci, faima de tămăduitor pe care o căpătase părintele Serafim se întinsese în toate satele dimprejurul Sarovului. S-a hotărât, aşadar, şi Madurov să ceară de la el vindecare. A mers la mănăstire în anul 1823, dus pe braţe de oamenii lui.

Când l-a văzut, starețul l-a întrebat de trei ori:

– Crezi cu statornicie în Dumnezeu?

La fiecare întrebare, acela răspundea:

– Cred nezdruncinat.

Sfântul a luat atunci ulei de la candela icoanei Maicii Domnului, care se numea Bucuria celor necăjiţi, şi i-a uns cu el membrele bolnave. Toate rănile care-i acopereau trupul s-au astupat îndată. Madurov, sănătos de-acum, s-a ridicat singur şi a ieşit din chilia stareţului. De atunci îl vizita foarte des şi între ei s-a făurit o legătură strânsă.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, Ed. Egumenița, p. 83)