- Atunci când înspăimântătorul ceas al morţii va veni pentru suflet, mă întreb, va mai păstra el încă, sfinţenia şi curăţia de la început?

- Din păcate nu, căci noi toţi am păcătuit ca urmaşi ai lui Adam. Dumnezeu, totuşi, Care ne cunoaşte neputinţele şi faptul că mintea omului este aplecată spre cele rele din tinereţile sale (Fac. 8, 21), desigur că nu cere curăţia desăvârşită a stării sale de la început, dar oare ce caută El? El caută o pocăinţă sinceră şi adevărată, înfrânarea de la păcate, o inimă înfrântă şi smerită; El caută întristarea duhovnicească şi lacrimi pentru a ne dărui o ambrozie mângâietoare: „pe care lumea cea nepocăită n-o cunoaşte” (Ioan 1, 10). Deci, atunci când omul se căieşte sincer, Dumnezeu îl întâmpină cu braţele deschise, dându-i în acelaşi timp, dumnezeiştile trăsături ca astfel să poată urca neîngrădit către neţărmurita împărăţie a lui Dumnezeu şi să trăiască de atunci înainte împreună cu cerescul Părinte.

Iată, ţelul omului! Mintea se află plină de uimire atunci când înţelege acest mare şi prea înalt ţel divin! Şi, totuşi, cât de mare este nesimţirea omului şi ce întuneric adânc îi acoperă ochii sufletului, în aşa fel încât el nu se gândeşte de ce există aici, pe pământ, şi ce vrea Dumnezeu de la el. Din păcate, vederea minţii i-a fost slăbită de boala păcatului şi, mai ales, de iubirea de sine.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 354)