Fiindcă răul este izvorul tuturor necazurilor şi al tuturor suferinţelor şi pentru că el nu este în firea omului, ci ceea ce-i stă în fire este binele şi fericirea pentru care este zidit, răul nefiind în rai, viaţa drepţilor în această perioadă este desăvârşit scutită de toată suferinţa. „Nu vor flămânzi, nici nu vor înseta mai mult, nici nu va mai cădea peste ei soarele, nici tot zăduful, că Mielul cel din mijlocul scaunului îi va paşte pe ei şi-i va povăţui pe ei la izvoarele de ape vii, şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor”; şi iarăşi: „Şi moarte nu va mai fi”, „că cele dintâi au trecut” (Apoc. 7,16-17; 21,4). Însă, sfinţii văzând starea păcătoşilor în iad şi compătimindu-le soarta lor nenorocită, simt întris­tare, folositoare lor înşişi, precum şi acelor nenorociţi, pentru că această întristare îndeamnă pe sfinţi a se ruga pentru cei din iad, şi a căpăta prin aceasta mântuirea celor din urmă.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, p. 424)