Se cuvine ca şi cei ce vin la viaţă monahicească din viaţă săracă să nu cugete înalt, nici să se înalţe, ci să arate toată blândeţea şi smerita cugetare, aducându-şi aminte şi gândind la facerile de bine ale Domnului, din ce fel de strâmtorare a veacului acesta i-a smuls pe dânşii. Ca nu cumva, răspândindu-se cu mintea, să audă, ca nişte nemulţumitori, de la Făcătorul de bine, ceea ce este scris în psalm: „Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 21).

Deci, iubiţilor, să slujim Domnului întru multă smerită cugetare, în toate zilele vieţii noastre, Celui „ce ridică de la pământ pe cel sărac şi înalţă din gunoi pe cel sărman” (Psalmul 112, 7). Ca şi la sfârşit să ne învrednicească pe noi slavei celor blânzi şi smeriţi, că scris este: „Domnul răsplăteşte cu prisosinţă celor ce se mândresc” şi iarăşi: „Domnul, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă dar" (1 Petru 5, 5; Iacov 4, 6). Căruia I se cuvine slava, în veci. Amin.

 

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături vol. 2, Editura Bunavestire, Bacău, 2008, p. 110)