Profeţii Vechiului Testament au fost cei mai de seamă învăţători ai poporului biblic, participanţi la toate evenimentele importante din istoria poporului evreu, care, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu Cel adevărat, au apărat şi au cultivat monoteismul Vechiului Testament, pregătind astfel omenirea pentru Testamentul cel Nou, încheiat de Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos.

Profețiile mesianice au avut ca scop anunțarea venirii lui Mesia prin care se va realiza mântuirea oamenilor. Ele apar odată cu începutul neamului omenesc. De la întâia carte a Vechiului Testament, persoana Mântuitorului promis se vede anunţată ca un fir roşu de-a lungul istoriei până ce se arată lumii ca Fiu al lui Dumnezeu.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu” (Facerea 1, 1-2).

Întruparea Cuvântului, a Logosului Lui Dumnezeu a avut loc ca o necesitate: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14). „Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om” (Crezul sau Simbolul credinţei, art. 2).

Cel făgăduit, în persoana divino-umană a lui Mesia, Hristos Iisus, a venit ca să surpe stăpânirea diavolului prin Moartea şi Învierea Sa şi să izbăvească omenirea din frica morţii: „Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa.” (Evrei 2, 14-15), dând Evanghelia cea cu putere de mântuire pentru tot cel ce crede (Romani 1, 9; 1, 16).

Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume a fost și este mântuirea omului prin jertfa răscumpărătoare de pe cruce: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17).

Cu adevărat, făgăduinţa lui Dumnezeu s-a realizat la „plinirea vremii”, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ...Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4). 

Toate amănuntele privindu-o pe Fecioara Maria, considerată „vasul ales” pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu, Vestea cea Bună, naşterea, viaţa, activitatea mesianică, răstignirea, Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui, pe toate le găsim cu precizie menţionate în scrierile profeţilor Vechiului Testament cu sute de ani înainte de împlinirea lor.

Astfel, pregătirea iudeilor pentru venirea Mântuitorului a avut la bază Revelaţia supranaturală, sau Scriptura Vechiului Testament neîntreruptă, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul…” (Evrei 1, 1- 2).

Plinirea vremii

Expresie paulină, „plinirea vremii” (to plerōma tou chronou) desemnează timpul venirii Răscumpărătorului promis, moment care a fost profeţit din Vechiul Testament.

Trebuie precizat faptul că încă de la începutul Vechiului Testament, după căderea primilor oameni, cartea Facerea notează promisiunea făcută de Dumnezeu: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15).

Astfel, istoria omenirii ne este prezentată ca o istorie în aşteptare, ca o istorie a nădejdii, pentru că este aşteptat un Răscumpărător. Acelaşi lucru îl putem spune despre istoria poporului Israel, pe care o putem vedea ca o istorie a făgăduinţei (Facere 12, 2-3). Speranţa mesianică va fi întreţinută de profeţiile mesianice pe toată perioada Vechiului Testament.

Ca un corespondent vechi testamentar al expresiei pauline (Galateni 4, 4), deşi nu este vorba despre o expresie, am putea socoti profeţia din Daniel 9, 24-26. Venirea lui Mesia va fi timpul când se vor împlini vedenia şi proorocia.

Anunţarea venirii lui Mesia, a „plinirii vremii”, a împlinirii celor profeţite, se face în textele profetice, în special prin aşa numitul perfect profetic. Aşa cum se ştie, semiţii nu au raportat, în flexiunea verbului, acţiunea la cele trei timpuri: prezent, trecut şi viitor. Modul indicativ are în limba ebraică două timpuri: perfectul şi imperfectul. Perfectul ebraic poate fi tradus prin perfectul compus, perfectul simplu, mai mult ca perfectul, viitorul sau prezentul. Se traduce cu viitorul simplu „atunci când lucrarea se va înfăptui şi se consideră ca realizată în acel moment (perfectul profetic)”. Aşa avem: viaţa (şi va ieşi) (Isaia 11, 1) vekārati (şi voi încheia) (Iezechiel 37, 26-27) etc.

Acest viitor profetic este completat de unele expresii precum: beacharit haiomim (în vremurile cele de pe urmă sau la sfârşitul zilelor) (Isaia 2, 2), şi ācharei kēn (după aceea) (Ioil 3, 1), bāet (în vremea aceea) (Ieremia 3, 17),  hinne(h) iāmim bāim (iată, vin zile) (Ieremia 33, 14) etc. Unele dintre acestea, deşi par a se referi la sfârşitul lumii, se aplică la vremea sosirii lui Mesia.

Nici viitorul profetic, şi nici expresiile, precum cele de mai sus, cu care încep unele dintre profeţiile mesianice, nu intenţionează să fixeze exact, în timp, venirea lui Mesia.

Excepţie este profeţia lui Daniel (9, 24-26), dar şi aici calcularea s-a făcut în mod diferit. Textul face parte din cele aşa numite „apocaliptice”, iar apocaliptica iudaică ştim că operează cu cifre cărora li se dă o valoare simbolică. Acest lucru, în primul rând, pentru că nu îi este dat omului să cunoască dinainte momentele din iconomia mântuirii (Matei 24, 36; Marcu 13, 32), iar pe de altă parte Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertate, iar pregătirea omenirii pentru aceste momente ţine de folosirea acesteia (II Petru 3, 12).

Dacă privim textele care vorbesc despre venirea lui Mesia şi a împărăţiei Sale, din punct de vedere cronologic, al momentelor din istoria poporului Israel, în care ele s-au scris, putem spune că ele sunt, de foarte multe ori, în legătură cu momentele de decădere sau restrişte pe care le-au trăit evreii.

În momentele de criză din Israel, Dumnezeu intervine şi anunţă venirea Răscumpărătorului (de pildă: la moartea lui Moise, Dumnezeu promite un alt „Prooroc” – Deuteronom 18, 15-18; sau profeţiile proorocilor: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel făcute puţin înaintea şi în timpul robiei babiloniene, etc.).

În ceea ce priveşte speranţa unei restaurări a împărăţiei lui David, această idee apare mai pregnant în timpul şi după robia babiloniană.

Acest lucru ne poate sugera că decăderea morală şi restriştea ajunse la apogeu ar putea constitui semne ale apropierii „plinirii vremii”. Pe de altă parte, unele texte ne anunţă, cum vom vedea, că venirea lui Mesia va fi pregătită de un Înaintemergător, lucru care s-ar constitui într-un alt „semn” al venirii lui Mesia.