În vremea aceea s-au apropiat de Iisus fariseii, ispitindu-L și zicând: Se cuvine oare omului să-și lase femeia sa pentru orice pricină? Răspunzând, El a zis: N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început «i-a făcut bărbat și femeie»? Și a zis: «Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup», așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă. Ei I-au zis Lui: Așadar, pentru ce Moise a poruncit să-i dea carte de despărțire și să o lase? El le-a zis: Pentru învârtoșarea inimii voastre v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar din început nu a fost așa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, și se va însura cu alta săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter. Ucenicii I-au zis: Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare. Iar El le-a zis: Nu toți pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt fameni care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înșiși pentru Împărăția Cerurilor. Cine poate înțelege să înțeleagă. (Matei 19, 3-12) (Sâmbătă în săptămâna a 11-a după Rusalii)

Viața creștină nu se definește nicidecum doar prin respectarea unei liste, aparent nesfârșite, de reguli și porunci desprinse din Biblie sau din tradiția de două mii de ani. Nici nu există o diferență calitativă între creștini: viața de familie nu e nici superioară și nici inferioară călugăriei, nici prin prisma faptului că presupune sacrificiul pentru soț, soție sau copii, nici prin aceea că poate călugăria ar însemna un salt spiritual, o rețetă mai facilă spre a obține biletul către Rai. În discuția pe care Hristos o are cu fariseii și cu ucenicii Săi, surprinsă în acest fragment din Evanghelia după Matei, este evidențiat un mod de viață foarte ancorat în realitate, care înțelege regulile nu ca un cod de legi ce poate fi chiar fentat prin vidul legislativ de ordin religios. 

Domnul Iisus Se află în fața unei scene tipice de povestiri rabinice, însă răspunsul Său transcende logica specifică școlilor iudaice. Fariseii Îl întreabă dacă e corect ca bărbatul să se despartă de femeia sa pe orice motiv, așa cum se pare că scrie Moise. La o citire superficială, potrivit Vechiului Testament, bărbatul putea să divorțeze de femeie pe orice motiv, dându-i carte de despărțire (Deuteronom 24, 1-3), adică un fel de adeverință că femeia e de acum înainte singură, liberă să se mărite cu altul. Desigur că femeia nu putea să divorțeze cu aceeași ușurință. Hristos nu răspunde acestei provocări, în sensul că e de acord sau nu cu Moise, ci afirmă altceva. Înainte de Legea lui Moise, chiar din primele capitole ale Genezei, imediat după episodul urmărilor căderii lui Adam și Eva din Rai, este scris că Dumnezeu i-a făcut pe oameni bărbat și femeie (Facere 5, 2), iar ceea ce Dumnezeu a unit prin învoirea căsătoriei celor doi, omul nu trebuie să mai despartă. Legea naturală este, după cum înțelegem de la Domnul, deasupra legii mozaice.

Dacă lucrurile ar fi atât „de stricte”, Domnul este întrebat: cum se face că Moise a dat o lege de acest fel, permițând despărțirea soților? La aceasta, El le răspunde că legea a fost dată din pricina învârtoșării inimii oamenilor, cu alte cuvinte, așa cum spunea odinioară Apostolul Pavel, legea a fost dată ca să descopere, să facă vizibil păcatul (Romani 5, 20). La fel și Domnul vine să vădească dreptatea. Nicidecum nu afirmă că învățătura lui Moise e rea, ci spune că ea a fost așezată ca să reglementeze viața omului, dispus către căderea continuă în mai rău. Deci, pentru ca omul să nu fie constrâns de o lege considerată poate prea dură, atunci i se fac anumite concesii, ca de pildă divorțul în cazul neînțelegerilor. De fapt, chiar și azi în ceea ce privește căsătoria și divorțul, Biserica Catolică nu acceptă divorțul nicidecum, practic excomunicând, adică excluzând de la comuniune, de la împărtășanie pe cei divorțați și nepermițându-le decât în cazuri foarte rare participarea la viața bisericească. Prin contrast, s-ar părea că Biserica Ortodoxă este mai blândă fiindcă se acceptă a doua și chiar a treia căsătorie. Cum de e posibil așa ceva? Interdicția totală, în loc să îndrepteze comportamentul imoral, ajunge deseori să îndepărteze pe oameni de Biserică. De aceea, înțelegând neputința și păcătoșenia omului, Biserica binecuvintează prin episcopii săi a doua și a treia căsătorie (inițial erau permise văduvilor, nu și divorțaților), dar numai după ce se cercetează situația particulară și se încearcă părintește orice pentru a nu destrăma ceea ce Dumnezeu a unit. Însă dacă dragostea dintre soți a pierit, fie din infidelitate, fie din cauza oricărui păcat, în Biserică, prin iconomie pastorală, îi este dat bărbatului sau femeii a doua șansă de a își trăi o viață cât de cât bună. A doua și a treia căsătorie nu mai sunt considerate Sfinte Taine, ci binecuvântări bisericești pentru ca oamenii să nu trăiască în desfrânare. Rugăciunile de la slujbe sunt mai scurte și lipsite de fastul bisericesc, concentrându-se pe ideea de păcat, ispășire și pocăință. Nu înseamnă însă că Biserica încurajează divorțul și recăsătorirea. În orice caz, nici nu există așa-numitul divorț bisericesc, ci pur și simplu binecuvântarea episcopului pentru o nouă însoțire, după ce devine clar că vechea familie s-a destrămat.

Ca și creștini însă nu e indicat să ne îmbătăm cu apă rece. Despărțirea este o confirmare a unei forme de desfrânare, adică a lipsei frâului. Iar divorțul pare a fi acceptat, așa cum spune Domnul, numai în cazul în care unul dintre soți înșeală pe celălalt. 

Auzind cuvintele Domnului, ucenicii ajung la concluzia că e mai bine ca oamenii să nu se căsătorească, dacă asupra lor umbrește asemenea posibilitate aducătoare de durere trupească și duhovnicească. Iar la această concluzie, cum că ar fi recomandabil celibatul, trăirea în singurătate, Mântuitorul adaugă un cuvânt cu o deosebită profunzime: nu le e dat tuturor să poată trăi în feciorie și curățenie. Unii o fac din propria voință, alegând calea singurătății prin călugărie sau pur și simplu asumându-și viața celibatară. Unii ajung „fameni” pentru că sunt constrânși, dar alții o fac pentru că sunt născuți pentru aceasta, adică au o înclinare interioară, naturală spre feciorie. Doar cine poate înțelege, acela poate și urma o atare cale în viață. Prin urmare, creștinul are libertatea alegerii vieții conjugale sau de unul singur, după propria putere și dragoste față de semeni, de lume și de Dumnezeu. Dar cu responsabilitate fiindcă oricum ar trăi, e chemat să ajungă numai prin iubirea aproapelui la împlinirea scopului existenței sale.