În vremea aceea, apropiindu-se fariseii de lisus, Îl întrebau, ispitindu-L, dacă este îngăduit unui bărbat să-și lase femeia. Iar El, răspunzând, le-a zis: Ce v-a poruncit vouă Moise? Iar ei au zis: Moise a dat voie să-i scrie carte de despărțire și să o lase. Și, răspunzând, lisus le-a zis: Pentru învârtoșarea inimii voastre v-a scris porunca aceasta; dar, de la începutul făpturii, «bărbat și femeie i-a făcut» Dumnezeu. «De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup»; așa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă. Dar în casă ucenicii L-au întrebat iarăși despre aceasta. Și El le-a zis: Oricine va lăsa pe femeia sa și va lua alta săvârșește adulter cu ea. Iar femeia, de-și va lăsa bărbatul ei și se va mărita cu altul, adulter săvârșește. (Marcu 10, 2-12) (Marți în săptămâna a 31-a după Rusalii)

Tematica discutată aici de Domnul Iisus, mai întâi cu fariseii, iar apoi cu ucenicii săi, este foarte actuală până azi și se pare că, poate acum mai mult ca oricând, cuvintele clare ale Mântuitorului sunt ignorate, dacă nu denaturate. Relația familială dintre bărbat și femeie și valabilitatea ei este clarificată de Hristos, în ciuda practicii fariseilor care considerau că divorțul e permis, potrivit lui Moise, printr-o simplă carte de despărțire. Este de observat că, în logica timpului, lucrurile nu se bucurau de reciprocitate, ci doar bărbatul avea un drept aproape nemotivat, dacă nu chiar de-a binelea, să scrie o carte de despărțire, prin care înceta căsătoria. Astăzi divorțul se face de comun acord sau prin cererea unuia dintre soți, care recurge uneori la proces civil. Hristos Domnul Se poziționează însă cu totul altfel decât noi, cei din societatea de azi. Printre cauzele despărțirii pot fi violența familială, infidelitatea, nepotrivirea de caracter – un motiv aproape hilar pentru omul de altădată – sau pur și simplu consimțământul reciproc. Iisus spune însă că legea cărții de despărțire a fost dată de Moise pentru învârtoșarea inimii oamenilor, ceea ce pare să ne cuprindă azi și pe noi, din ce în ce mai tare. Dar, subliniază, la început era cu totul altfel. Și aici afirmă concret că Dumnezeu i-a făcut pe soți bărbat și femeie, atingând astfel tocmai tematica destul de zdruncinată azi, a ceea ce înseamnă o familie. 

Pornind de la legiuirea divină dintru început, a unirii bărbatului și femeii în Taina cununiei, Hristos explică legea firii omenești: că bărbatul va lăsa pe tatăl și pe mama sa, adică se va depărta puțin de cele mai apropiate persoane de pe pământ și se va alipi de femeia sa. Această legătură tainică nu e explicată aici, însă rezidă teologic în aceea că noi, în timpul vieții trebuie să descoperim alteritatea, pe cel diferit de noi și să nu ne rezumăm doar la ce e strict familiar. O nouă familie se naște dintr-o legătură între două persoane neînrudite, prin care omul independent de rudenii începe să meargă pe calea iubirii întregii umanități. Iar legătura familiei, deși pornește de la doi străini, ajunge atât de strânsă încât nu mai e vorba de două trupuri, ci de unul. De aceea, odată ce Dumnezeu binecuvintează, prin Taina nunții, omul nu mai desparte. Clarificarea Domnului e tranșantă. Dar ca să fie și mai clar, în particular Iisus le spune ucenicilor că oricine lasă pe soția sa și o ia pe alta, cade în păcatul adulterului, adică al înșelării. La fel și în cazul femeii care își părăsește soțul. 

Chiar dacă omul societății moderne recurge la despărțire într-un cadru legal, din motive întemeiate sau nu, aceasta nu e o stare acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Recăsătorirea, tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă, e „acceptată” (deși canoanele acceptă de fapt a doua și a treia căsătorie a văduvilor, nu a divorțaților), dar nu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nunta a doua nu mai e Sfântă Taină, ci o binecuvântare care se dă celor ce s-au despărțit ca să nu ducă și pe mai departe o viață plină de fărădelege. Slujba acestei nunți cuprinde rugăciuni de pocăință în locul celor de slavă a mirilor. Dar cum Biserica nu e casă doar a sfinților, ci și loc de vindecare, nunta a doua a devenit o practică frecventă. Nu există însă nicidecum vreo rânduială a divorțului religios, fiindcă „ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă” (Marcu 2, 9), deși omul pare-se că face despărțirea prin uciderea dragostei celei dintâi. Biserica constată, însă și nu consfințește, moartea legăturii de dragoste și încearcă să găsească soluții pentru ca viața să se desfășoare mai departe.

Viața de zi cu zi îl aduce pe creștin în fața a numeroase probleme, fie personale, fie în relație cu ceilalți. Problema unirii și despărțirii între soți este una tulburătoare pentru că ea duce la mari dureri, mai ales în cazul în care copiii vor suporta drama ruperii căminului. Pacea în care ei ar trebui să crească și să se maturizeze, dacă e distrusă printr-o despărțire, afectează uneori fără întoarcere pe fii și fiice. Dar această situație, clar împotriva voii lui Dumnezeu, poate găsi înțelegere în Biserică, dacă și la cei în cauză există pocăință și voință de îndreptare. Aflarea păcii, în cadrul căreia se crește duhovnicește, este scopul principal al rugăciunii în comun, în Biserică. Fără o conviețuire normală, este aproape imposibilă urmarea învățăturii lui Hristos.